„Viata
capata sens doar prin ceea ce iubesti si prin suferinta ca ai la
dispozitie un timp limitat pentru a nu irosi aceasta sansa.”
Aventuri solitare
Foarte multi
dintre noi avem depozitate in sertarasele mintii anumite asteptari si
dorim ca ceilalti sa le intuiasca mai mult sau mai putin.Daca le-ar
intui pe deplin si am primi raspunsurile asteptate, ne-am simti
fericiti. Siraguri dense de asteptari ascunse invaluie in ceata
sentimentul de implinire si ne fac sa ne suparam pe cei ce „nu ne aud”
gandurile. Avem impresia ca acela care intelege ceea ce noi nu exprimam,
ne iubeste si, desigur, ca acela ce nu face intocmai cum ne asteptam,
nu ne iubeste. Cum orice asteptare poate deveni disperata si poate lua
forma unui puternic atasament, intelegem ca „asteptarea ascunsa de a fi
iubit” devine sursa unor stari de nesiguranta care ne clatina echilibrul
interior.
„ Singurul succes care merita sa fie ravnit e sa traiesti din plin si ceea ce nu poti obtine.”
Ideea că aşteptările conduc la frustrări am mai auzit-o de curând la un curs şi tind să fiu de acord cu ea. Până la urmă, fiecare dintre noi are propriul sistem de valori, de referinţe. Să te aştepţi ca ceilalţi să simtă/să gândească/să acţioneze la fel ca tine este într-o anumită măsură nerealist.
Cel mai dureros este că atunci când găseşti multe lucruri în comun cu o anumită persoană, automat te aştepţi ca dacă ea te-a înţeles odată, într-o anumită situaţie să te înţeleagă mereu. Să nu se dezmintă. Să se comporte la fel tot timpul, şi să te înţeleagă fără cuvinte, fără explicaţii, fără bătaie de cap. Este cel mai uşor să gândeşti aşa. Pentru că îţi oferă o siguranţă. E mult mai dificil ca atunci când relaţionezi cu cineva să o iei mereu de la zero. Să presupui că nu ştie ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să transmiţi şi să trebuiască să explici.
E un efort. Efortul de a comunica, de a fi proactiv, de a nu ştii la ce să te aştepţi. Poate te refuză, poate nu te înţelege, poate rămâi singur şi trebuie să te descurci.
Am trecut şi eu prin asta. Am avut o aşteptare mare de la cineva şi când nu s-a întâmplat cum credeam eu, am fost crunt dezamăgită. Pur şi simplu nu înţelegeam cum persoana respectivă făcuse ceea ce eu nu aş fi făcut niciodată. M-am simţit trădată, neînţeleasă. Simţeam că lucrurile nu aveau să mai fie la fel niciodată între noi. Şi nu au mai fost la fel.
Dar într-un sens pozitiv. Pentru că dorindu-mi să înţeleg ce se întâmplase, mi-am dat seama că era vorba de propriile mele aşteptări. Că nu pot să cer cuiva să fie ca mine, sau să aibă aceleaşi valori ca mine. Aşa că m-am educat să nu mai am aşteptări de la ceilalţi. Şi să-i accept aşa cum sunt ei, cu bune, cu rele. Să accept faptul că uneori trebuie să o iau de la zero. Şi că poate un nou început îmi va aduce noi provocări şi oportunităţi. Şi să văd că asta reprezintă o maturizare a mea şi a felului meu de a relaţiona.
Voi ce părere aveţi despre aşteptări?
