Pentru a atrage atenţia asupra unor probleme sociale sau politice, brazilianul Augusto Boal a dezvoltat Teatrul Invizibil,
o formă de teatru care se pune în practică şi în Bucureşti. La teatrul
acesta nu vă cumpăraţi bilet şi nu vă faceţi timp să-l vedeţi. Ci vine
el la voi şi vă invită să reacţionaţi. Asta evident dacă vreţi să reacţionaţi.
La Vorbitorium, un atelier marca Incubator 107, Răzvan Ropotan ne povestea despre cercurile comunicării. Primul cerc este cel în care suntem noi cu ale noastre, cu gândurile, cu interiorizarea lor. În care, chiar în momentul în care vorbim cu cineva, suntem atenţi la noi, la trăirile noastre, şi nu la reacţia interlocutorului. Toată atenţia este pe noi.
Al doilea cerc este cel în care atunci când vorbim, suntem atenţi la impactul pe care îl are asupra celuilalt. Suntem prezenţi în realitate, nu doar în lumea noastră. Atenţia este împărţită în mod egal între noi şi ceilalţi.
Şi mai e al treilea cerc atunci când nu numai transmitem o informaţie, dar încercăm să-l implicăm pe interlocutor în subiect în mod activ. Aici sunt persoanele care antrenează energii. The DO-ers. Cei care fac lucrurile să se întâmple.
Unde credeţi că sunteţi voi atunci când mergeţi pe stradă? Atunci când staţi pe scaun în autobuz, când vă ţineţi de o bară în metrou? Când vedeţi un cerşetor oprindu-se în dreptul geamului de la maşină? Când vedeţi că lumea aruncă o jumate de shaorma pe jos pentru că s-a săturat şi coşul de gunoi e prea departe? Când două persoane se bat pe stradă? Când vezi cum i se fură unuia portofelul? Când o fată îi dă peste mână unui bărbat necunoscut care încearcă să o atingă? Când cineva se împiedică şi cade pe jos? Când în metrou începe lumea să râdă de râsul molipsitor al unui călător?
Care este momentul când vă decideţi să ieşiţi din primul cerc? Care este momentul când reacţionaţi la exterior? Când luaţi atitudine? Când vă daţi voie să faceţi ceva? Când lăsaţi ca drumul spre casă să fie mai mult decât un drum, ci o experienţă? În ce situaţie aţi ieşi din carapace?
Aud prea des că nimeni nu face nimic. Aud prea des că suntem singuri şi nu ne poate ajuta nimeni. Că dacă cineva îţi dă în cap pe stradă nu ia nimeni atitudine. Prea des ne refugiem în noi. Prea des ne e frică să interacţionăm cu necunoscuţi (indiferent de situaţie). Prea rar zâmbim unui străin. Prea rar facem complimente chiar dacă observăm lucruri frumoase în jurul nostru. Prea des aşteptăm ca CEILALŢI să facă ceva. Prea rar ne trăim viaţa. Prea des aşteptăm să ni se întâmple doar anumite lucruri de vis, ratând cu desăvârşire experienţele de care ne lovim la tot pasul. Prea des ne opresc diverşi prieteni pe stradă pe care nu-i văzusem pentru că mergeam cu ochii în pământ. Prea des judecăm ce fac alţii şi ne încrăncenăm în credinţe limitative. Prea rar luăm atitudine şi ne apărăm punctele de vedere în realitate. Prea des ne ascundem de necunoscut.
Ceea ce îmi aduce aminte de un subiect de Bac la engleză Why do people build walls instead of bridges?
Aşa că mâine când ieşiţi din casă, decideţi în care cerc vreţi să fiţi. Poate veţi fi actori într-o piesă de teatru invizibil creată de mâna omului, sau poate în cel mai mare teatru invizibil existent, VIAŢA.
Poate o să fiţi în cercul vostru şi veţi merge cu ochii în pământ, iar la sfârşitul zilei nu vă veţi aminti nimic din ea. Sau poate o să fiţi un DO-er, iar atunci când cineva vă întrebă cum a fost ziua voastră, veţi răspunde şi altceva decât NIMIC SPECIAL...
