Curajul de a vorbi despre Frică

Cred că ştiţi cu toţii ce este frica. Aţi experimentat-o cu toţii de-a lungul vieţii, în diferite situaţii. Nu există un om căruia să nu-i fie frică de ceva. Chiar şi acum, adult fiind. Fricile cunoscute sunt:

  -frica de animale ( insecte, şoareci, şerpi)
 - frica de înălţimi (balcoane, parapete, schele, drum în pantă)
 - frica de sânge (infecţii, recoltări, vederea sângelui)
 - frica de spaţii închise (lift, camere mici încuiate cu cheie, camere fără ferestre)
 - frica de apă (scufundarea capului sub apă, înotat în apă adâncă)
 - frica de furtuni (tunete, fulgere)

Bine...acestea sunt doar câteva exemple. Reacţiile pe care le avem la frică sunt diferite. Uneori fugim de obiectul fricii, alteori ne paralizează. Şi foarte rar recunoaştem că ne este frică. Ceea ce nu o face să dispară. O ascundem undeva în spatele dulapului, punem cutii peste ea şi sperăm să nu iasă niciodată la suprafaţă. Uităm că e acolo, şi într-o zi ne trezim că a ieşit din dulap şi ne-a prins de mâini şi de picioare. Şi atunci să te ţii...

Frica se învaţă în copilărie. La nivelul pe care poate un copil să-l înţeleagă, frica este ceva care face rău. Fără prea multe detalii. Un copil nu reţine în ce fel îi face rău, în ce condiţii, cât de rău îi face. Noi îi speriem când sunt mici ca să-i ţinem sub control sau să-i ferim de rele. Ca să-i convingem  ridicăm tonul sau îngroşăm vocea: Vine Bau-bau şi te mănâncă, vine doctorul şi îţi face injecţie şi o să te doară, vin ţiganii şi te fură, dacă faci prostii o să-ţi iei bătaie. Ne şi strâmbăm corespunzător şi gesticulăm, ca să-i băgăm copilului în cap asocierea cu un monstru sau balaur din poveştile pe care le citeşte. Trebuie să fie ceva grav, serios, să ştie că nu glumim şi că avem putere. Eventual ne ridicăm în picioare să ne impunem autoritatea. Poate închidem copilul într-o cameră să se gândească la ce a făcut. Reacţia aşteptată de la teatrul pe care îl jucăm este să sperie copilul. Şi speriat fiind, fie să fugă să se ascundă, fie să împietrească şi să stea cuminte.

Când copilul de ieri devine adult, o să asocieze anumite persoane cu balaurii de care se speria când era mic. O să fie intimidat de persoane care vorbesc pe un ton ridicat, care gesticulează mult sau care sunt masive. O să se sperie de necunoscut (Bau-Bau), o să-i fie frică să meargă la doctor, o să se sperie de întuneric sau de spaţii închise. O să se sperie de animăluţe pe care le omoară părinţii (gândaci, păienjeni) sau care le provoacă dezgust şi iritare acestora. Sau, o să se sperie de apă dacă au fost aruncaţi în bazinul de înot de către un instructor, să se descurce.

Ca adult, poţi să eviţi lucrurile/oamenii/situaţiile potenţial ameninţătoare. Eviţi să intri în apă la mare, eviţi să te sui în clădiri înalte, sau să iei liftul sau avionul, eviţi să mergi la doctor dacă te doare ceva. Sau dacă nu poţi să le eviţi, speri să se termine cât mai repede şi să nu se mai întâmple altă dată. Toate aceste reacţii sunt ale Copilului din noi, care încearcă să rezolve problema cum făcea până la vârsta de 7 ani.

Mai avem şi o altă opţiune. Aceea de a recunoaşte că ne este frică. Şi a recunoaşte de ce anume ne este frică. Suntem oameni. Nu roboţi. Este normal să ne fie frică. De multe ori, frica ne ajută să supravieţuim. Şi este normal să ne uităm în noi să vedem dacă toate fricile pe care le avem sunt sau nu justificate. Dacă obiectul fricii ne mai ameninţă acum la fel de mult ca în copilărie. Dacă o cameră întunecată  mai este acum plină de monştrii sau este doar o cameră fără lumină. Dacă statul cu capul în apă te omoară, sau există un timp în care poţi să-ţi ţii respiraţia. Dacă gândacii ne omoară sau putem să-i înfruntăm. 

Frica porneşte din necunoscut. Din puterea pe care noi i-o dăm. Şi frica naşte monştrii. dacă o lăsam. De fapt, este un adversar. Şi cred ca deja ştiţi că pentru a-ţi învinge un adversar este necesar să-l cunoşti. E primul lucru pe care puteţi să-l faceţi. 

Documentaţi-vă despre ceea ce vă înspăimântă. Aflaţi tot ce se poate afla despre gândaci, şerpi, lifturi, avioane, apă sau orice altceva. Aflaţi când sunt periculoase şi când nu. Aflaţi care este procesul prin care vă poate face rău şi cum puteţi să vă protejaţi. Pregătiţi-vă pentru o posibilă confruntare. Luaţi-o pas cu pas. Ieşiţi din starea de confort şi asumaţi-vă riscuri mici pe care le puteţi controla. Luaţi liftul 1 etaj cu o persoană cu care vă simţiţi în siguranţă. Vedeţi poze cu gândaci. Mergeţi la bazin sau mare şi intraţi în apă până la brâu. Legaţi-vă la ochi şi mergeţi prin casă ghidaţi de o persoană cunoscută. Apoi treceţi la pasul următor. Veţi descoperi că sub masca de Boogy Man este ceva mai puţin înspăimântător.

Experienţă personală: Acum 2 ani am învăţat să înot, după ani de zile în care frica de apă mă paraliza. Numai ideea de a mă duce la fund îmi făcea inima să bată nebuneşte. Sentimentul pe care l-am avut când am reuşit să mă ţin la suprafaţă a fost unul extraordinar. Să reuşesc să îmi depăşesc această frică groaznică este una dintre cele mai mari realizări personale din ultimii ani, şi mi-a dat imboldul de a face şi mai mult! Ieşirea din zona de confort a meritat totul!

Un articol interesant despre frică găsiţi aici.

Amintiţi-vă întotdeauna că atunci când aţi decis că ceva vă provoacă frică, aţi trecut deja printr-o situaţie neconfortabilă cu obiectul crizei. Şi nu aţi murit. Altfel nu aţi citi azi articolul acesta... Corect?