Premisa este simpla: 12 jurati care incearca sa stabileasca un verdict intr-un proces de crima. Dezbaterile care au loc pro si contra condamnarii acuzatului sunt insa absolute fabuloase si in ele ne putem regasi cu totii de-o parte sau de alta. Din cei 12 jurati, 11 voteaza initial “vinovat”. Convinsi ca asta cred cu adevarat in mod obiectiv dar de fapt fiecare influentat de ceva personal.
Pentru unii, a se alatura majoritatii votand vinovat inseamna a scapa mai repede de o corvoada pe care nu si-a dorit-o (juratii sunt desemnati de stat), inseamna poate sa ajunga la un meci de baseball sau inapoi la afacerile personale care doar nu se conduc singure. La urma urmei ce sens are sa stai sa despici firul in 4, doar toate probele il incrimineaza pe acuzat, nu-i asa, ce sens are sa pierzi timpul incercand sa intelegi de ce unele bucati mici nu se potrivesc in puzzle, atata timp cat imaginea de ansamblu pare coerenta? De cate ori nu facem si noi asta in viata de zi cu zi – de exemplu semnam o petitie fara sa stim despre ce este vorba cu adevarat, doar pentru ca alti prieteni au facut-o si doar nu ne costa nimic, nu-i asa? Aparent ceva nevinovat daca lasam la o parte faptul ca ne pierdem obisnuinta de a gandi singuri, de analiza lucrurile, poate din comoditate, poate datorita volumului mare de informatii cu care suntem bombardati, disparand insa incet incet ca indivizi si devenind parti componente ale unei inteligente colective de tip Matrix.
Pentru altii, alegerea este dictata de incadrarea acuzatului intr-un tipar. “Astia sunt toti la fel, niste criminali”. Nici nu mai conteaza motivele, dovezile, eticheta este déjà lipita si decizia luata inca inainte de inceperea dezbaterilor. Dar oare nu facem noi asta permanent in viata de zi cu zi? De cate ori nu spunem sau nu gandim – “fata asta s-a culcat cu un barbat la prima intalnire, e o tarfa” sau “tipul asta are un BMW – sigur e un fitos plin de bani cu care nu vrei sa ai nimic de-a face” sau “tipa asta a ajuns intr-o functie de conducere – sigur s-a culcat cu cineva ca sa obtina acest post”; in fiecare zi a vietii noastre lipim, mai mult sau mai putin constient, etichete care nu sunt altceva decat expresia felului in care in care am fost crescuti, educati, oglinda sociala a mediului in care ne-am format ca indivizi – nu ceva ce am am ales in mod deliberat dar care ne umple de multe ori de energii negative si ne blocheaza comunicarea cu niste oameni care poate nu au nici o legatura cu tiparul in care in noi i-am inclus.
Pentru altii conteaza doar faptele luate individual – ei nu pot vedea imaginea de ansamblu, se lovesc in copacii padurii. Copaci foarte solizi, tangibili de altfel – ca doar “toate marturiile martorilor au fost sub juramant, nu putem presupune ca oamenii aceia minteau”. A vedea ansamblul presupune in primul rand sa vrei sa faci asta, sa iti dai interesul poate sa faci un mic efort, sa incerci sa gandesti in spiritul si nu in litera legii. Dar oare cati dintre noi sunt dispusi (atentie, nu capabili, ci dispusi) sa incerce sa faca asta? Nu e mai “safe” sa te bazezi pe ceva tangibil decat sa incepi sa pui totul la indoiala? Sa incerci sa gandesti “outside the box” este in sine un act de curaj si nu multi pot sa-l faca.
Si mai sunt si aceia ale caror decizii sunt de fapt influentate de drame personale – ultimul jurat, cel mai vehement dintre toti, ultimul ramas in picioare cand toti ceilalti se declarasera rand pe rand convinsi ca exista “a reasonable doubt” cu privire la vinovatia acuzatului, se dovedeste a fi fost de fapt marcat de relatia cu fiul sau - “nu e fiul tau, lasa-l sa traiasca” e una dintre ultimele replici ale filmului. Oare cati dintre noi nu suntem influentati poate nu neaparat de drame dar de episoade personale atunci cand relationam cu ceilalti? Probabil ca toti in mai mica sau mai mare masura. Cu totii avem “scheleti in dulap” si ne e frica sa nu iasa la lumina intr-o buna zi.
Pleacand de la acest film, as concluziona ca personal, consider ca in marea majoritate a cazurilor, atitudinea oamenilor fata de noi nu trebuie luata la un mod personal. Ea nu are legatura cu noi ca persoana ci este determinata de multiple aspecte din bagajul emotional al fiecaruia. Ceva ce noi spunem sau facem poate declansa in celalat o anumita reactie din simplul fapt ca ii aminteste acestuia de ceva ce i s-a intmplat o data si care l-a marcat intr-un fel. “Don`t take it personal” ar trebui sa fie motto-ul nostru al tuturor. Incercand sa intelegem mai degraba de ce acea persoana a avut o anumita reactie in loc sa luam reactia ca pe o jignire si in acelasi timp incercand sa intelegem de ce acea reactie ne-a afectat atat de mult (incercand practic sa ne constientizam propriul schelet din dulap), am putea inlatura multe blocaje in comunicare, am fi mai linistiti si in ultima instanta mai fericiti. Nu e deloc ceva usor dar macar merita incercat, one step at the time.
