Am vorbit de multe ori despre ce am moştenit de la părinţi şi în ce fel noi am preluat anumite trăsături de caracter sau comportamente de la ei. Am descoperit o teză de doctorat foarte interesantă despre Rolul patternului familial în alegerea partenerului de cuplu de George Gojar.
Mai jos este un extras din rezumatul tezei pe care îl puteţi citi integral aici.
Modul cum şi-a perceput părinţii o persoană în diferite perioade ale vieţii, perioada copilăriei rămâne cea mai importantă pentru fixarea unor pattern-uri atitudinale, comportamentale şi emoţionale, pattern-uri ce vor influenţa major atitudinea în relaţia de cuplu. Copilul care nu apreciază modelul parental (afectiv-cognitiv-atitudinal) îşi alege modelul din proximitatea mediului relaţional. Nemulţumirea faţă de modelul parental distorsionează capacitatea de apreciere a celorlaltor modele prin supradimensionare. Astfel că bunicii, de exemplu, pot fi investiţi de copii cu atribute ce nu le aparţin în totalitate. Ele pot exista, dar nu la dimensiunile pe care copiii le atribuie acestora. La o privire mai atentă vom observa că atributele supradimensionate ale bunicilor, ce pot deveni modele pentru copii mai târziu în viaţă, reprezintă în cea mai mare parte acele atribute parentale pe care nu le-a apreciat, dar sub aspect invers.
Dacă analizăm structura modelelor preluate de copii şi utilizarea lor în viaţa de adult vom constata că acestea au o legătură directă cu modelele parentale, indiferent dacă acestea au fost apreciate sau nu, acceptate sau contestate, asimilate sau excluse. Mai mult, cu cât modelele parentale sunt mai contestate, cu atât ele devin mai influente pentru copii. Această influenţă negativă a pattern-urilor relaţionale parentale contestate creează o presiune faţă de copil cu repercusiuni directe asupra imaginii de sine, solicitând-ul pe acesta să ia o atitudine reparatorie. Dat fiind, pe de o parte, poziţia relaţiei de autoritate părinte-copil, mai ales la familiile disfuncţionale şi capacitatea cognitivă-rezolutivă redusă a copilului pe de altă parte, acesta este destul de limitat în posibilitatea de schimba ceea ce îl nemulţumeşte. Această limitare nu îi stagnează posibilitatea de a lua o atitudine, dimpotrivă, neputinţa resimţită o va transforma prin compensare sau supracompensare în anumite cazuri într-o armă imbatabilă.
Comportamentele ce suprasolicită atenţia, dorinţa de putere, răzbunarea sau retragerea prin neputinţă sau simptom sunt mecanisme ce solicită schimbarea comportamentului parental. În cele mai multe cazuri, copilul dă greş pentru că aceste comportamente inadecvate generează un grad mai mare de rigiditate al atitudinii parentale. Prin urmare, cele două entităţi, părinţi şi copii, se izolează, devenind egocentrice, diminuând astfel capacitatea lor prin ignorare, detaşare sau negare totală a modelului parental. În aceeaşi situaţie se poate afla şi părintele care poate aborda un comportament asemănător sau agresiv, degenerând nu de puţine ori şi în violenţă fizică, cea psihologică fiind deja prezentă. Această criză se poate adânci în perioada imediat următoare copilăriei, în pubertate şi adolescenţă. Cum toate comportamentele au un scop, conform principiului teleologic, ignorarea, indiferenţa copilului faţă de propriii părinţi şi atitudinea agresivă a acestora nu este nicidecum neintenţionată. Se conturează astfel, o luptă pentru putere, mai mult sau mai puţin conştientizată. Se folosesc cele mai neconstructive strategii pentru câştigarea „supremaţiei”. Părinţii, afectaţi în aceeaşi măsură ca şi copilul, măresc presiunea asupra acestuia prin atitudini critice, defăimătoare, negându-i până şi calităţile de care sunt conştienţi că le are. Se aduc, prin comparaţie, modelele cele pozitive ale celor din jur, ale unui frate mai mic sau mai mare, ale vecinilor, copiii rudelor sau colegii de clasă. Dintr-o dată, părinţii devin convinşi că toţi cei din jurul copilului sunt exemple de urmat şi nu numai.
Aceste exemple sunt în opinia părinţilor în totalitate mai bune, însă se constată că această percepţie este legată de momentul de disperare la care au ajuns datorită nemulţumirii acute faţă de copil. Sursa nemulţumirii acestora poate fi găsită în însăşi nemulţumirea lor faţă de sine, faţă de realizările pe care şi le-ar fi dorit să le împlinească, faţă de visele năruite sau realizate numai parţial etc. În momentul în care comportamentele „bune” ale celor din jur sunt exprimate în acţiuni, se observă că părinţii aduc în discuţie doar acele atitudini ce nu îi convin copilului şi ar dori să le schimbe. Sunt situaţii când este de ajuns ca o singură atitudine a copilului să fie neconformă cu aşteptarea părinţilor, pentru ca aceştia să conteste copilul în totalitate, să-l nege cu vehemenţă, să-l excludă din familie verbal şi nu numai şi să folosească atitudini descalificante pentru orice părinte.
Condamnăm destul de uşor aceşti părinţi atribuindu-le maximum de vină şi dezonoare parentală, când de fapt în spatele acestor comportamente agresive, descurajante şi uneori infantile găsim o victimă. Dacă un copil poate fi victima agresivităţii părinţilor, sub toate manifestările ei, aceştia din urmă sunt victime cu adevărat, sunt victimele propriilor vieţi eşuate. Iar ca tabloul deznădejdii să fie complet, observă că mai sunt şi „sprijiniţi” de propriul copil care în viziunea lor nu este suficient de bun pentru a putea scoate, cu mâinile lui, castanele din foc, un foc ce reprezintă suferinţa nevrotică a acestora. Chiar dacă pare paradoxal, aceşti părinţi sunt bine intenţionaţi. Dorinţa lor de a-şi vedea copilul „cu-o treaptă mai domn” cum spune Adrian Păunescu într-o poezie de-a sa, însă „orbiţi” fiind de nevoia de control şi pretenţii exagerate, recurg la metode neadecvate şi comportamente ce pot atinge uneori limita patologicului. Scopul lor conştient este bine intenţionat, realizarea copilului, însă cel neconştient trădează interesul personal. Nici acest interes personal nu ar fi de condamnat dacă el nu ar prima şi s-ar impune fără să se ţină cont şi de interesul copilului, dacă nu prioritar, măcar în aceeaşi măsură. Este interesant cum dorim să intervenim şi să schimbăm viaţa unei persoane fără ca măcar să o invităm să participe, câtuşi de puţin, la construcţia propriei vieţi.
