Nu ştiu cum de până acum nu mi-am dat seama că Suzy Q era tristă. Cred că mă învăţasem să o ignor complet, să o ascund, ca o parte din mine pe care mă chinui să o îmbrac în haine ce nu i se potrivesc. Biata fetiţă cu ochi mari şi căprui, cu codiţe prinse în elastice negre cu cireşe roşii de plastic... Abia acum încep să o văd. Să înţeleg că în tot acest timp nu a vrut decât să-mi atragă atenţia. Ca orice Copil, făcând şi prostii, dar şi bucurându-mă.
Doar că abia acum am înţeles că şuturile pe care mi le dădea în abdomen aveau un scop precis. Să o văd că există, şi că este speriată, tristă şi lipsită de iubire. Iar eu de ani de zile nu fac decât să o cert pentru pozne. De ce faci asta? îi repetam fără rost. De ce îţi faci rău şi ţie şi mie? Timp în care făceam curat după ea şi ascundeam vasele sparte sub covor.
Parcă o auzeam cum îmi strigă cu nodul de lacrimi din gât: Te urăsc!
Poate că eu ca Părinte mi-am dat seama la un moment dat că Suzy era deznădăjduită, dar nu ştiam că este în puterea mea să schimb asta. Nu-mi dădeam seama că tot ce trebuie să fac este să o iubesc. Să o înţeleg. Să o accept că există. Să iubesc Copilul din mine, nu să încerc să-l forţez să se maturizeze. Biata Suzy, câte pungi de chipsuri şi câte prăjituri a trebuit să mânănce ca să-mi facă rău şi să o văd cum se zbate pentru ea şi pentru mine... Şi eu care în tot acest timp am crezut că îi plac...
Suzy, pe de-o parte îmi pare rău că am ajuns aici, dar pe de altă parte îmi pare bine. Îmi pare bine că în sfârşit am înţeles. Nu-ţi fie teamă. Viaţa poate să fie foarte înspăimântătoare, dar sunt aici. Dacă nu mă vezi, cântă un cântec.
I hear you Suzy Q... Talk to me like you know it :)
