marți, 24 ianuarie 2012

Cum se distrau românii odinioară

Cum se distrau românii odinioară este titlul unei noi cărţi istorice scrise de Adrian Majuru, pe care am avut ocazia să-l cunosc cu ocazia plimbărilor tematice organizate de Fundaţia Calea Victoriei

Apărută în editura Adevărul, costă 35 de lei  (sau 38 la Cora, acolo unde am găsit-o eu). E o carte frumoasă, scrisă pe înţelesul tuturor, cu poze reprezentative. Mai jos aveţi un fragment din carte preluat de pe site-ul editurii.


La începutul secolului trecut, spiritul ludic era o parte importantă a vieţii sociale, şi tocmai acest ludic natural, firesc, a dispărut din lumea românească a ultimilor cincizeci de ani. În istoria noastră, ludicul a ocupat, după cum vom vedea în cele ce urmează, un loc însemnat. Avem, pe de o parte, distracţiile prilejuite, prin tradiţie, de diferitele evenimente din viaţa fiecăruia, ca de pildă naşterea, botezul, logodna sau căsătoria, emanciparea şi majoratul, dar şi de sărbători creştine, precum Crăciunul, Paştele ori zilele sfinţilor cărora le purtăm numele, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale mai recente, cum ar fi Ziua Naţională, Ziua Muncii, Ziua Tineretului etc. Toate acestea au fost şi sunt celebrate anual, cuprinse fiind într-un calendar cu repere relativ fixe.
Timpurile moderne le-au îmbogăţit însă cu o varietate de „accesorii" cotidiene, care au multiplicat opţiunile ludicului: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocurile de noroc sau de societate, dansul, promenada etc. Contemporaneitatea şi-a impus şi ea propriile repere pe harta ludicului, care au revoluţionat de-a dreptul distracţia: cinematograful, velocipedul, apoi bicicleta, automobilul, iahtul, avionul şi multe altele. Odată cu acestea, mai cu seamă după 1900, sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracţiilor, oferindu-le alternativă şi celor care doreau amuzament şi relaxare active: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul, în vreme ce sporturile mai dure, precum pugilismul, hocheiul, atletismul etc., au fost îmbrăţişate de toţi cei cu spirit competitiv şi dornici să facă performanţă. 

Noutăţi în materie de distracţie
După cum se vede, majoritatea noutăţilor în materie de distracţie din ultimele trei sute de ani au înflorit în mediul urban, tocmai fiindcă oraşul a oferit înmiite posibilităţi de afirmare şi manifestare a ludicului, atât individual, cât şi colectiv, încă din Evul Mediu. Bucureştii nu făceau excepţie: „[...] în toate părţile se deschideau grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau «Căstrişoaii», luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul cofetar Fial­kowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la «Grădina de Lipsca». [...] Pe rând veneau în Bucureşti prestigidatori ca «profesorul Buren», teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W. Humpel, sosit atunci din Constantinopol, «profesorul» Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu «seradele spirituale», fel de fel de trupe străine. Lumea de rând care «bisuia» avea petrecerea serbărilor oficiale, în care se făceau jocuri acrobatice, şi un «mare foc de artificii», pe când lumea bună avea representaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale «celebrităţilor» străine. [...] Sunt berării, ca a lui K. Roth, «restaurante italiene şi parisiene», cu antreprenori străini sau evrei din ţară; cafenele vienese, ca «zum Mohren» a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se clădesc hoteluri mari, în stil apusean, ca «Hotel de France», care a rămas până astăzi, «Hotel zur Stadt Wien», al lui Horaczek, «Hotel de Londres», «Otel St. Petersburg»". 

Cum a îmbogăţit oraşul istoria ludicului
„Elegantele se coafează la frizerii, ca M-me Wagner «aus Wien», se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau «demoazel Maria, directriţă de marşanderie»; sunt parfumerii, ca a Madelenei Marcovici în Hanul Villacrosse, şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi, «pantaloni Jacman», servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un Schakowski. Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francesi, ca Iuliu Villacrosse şi Tillaye. Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică. Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, «à la galérie vitrée» [Hotel de France], August Frederic Hock, dau clienţilor «daghereotopii». Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe când «Oberdoktorul» Hatschek de la Telega întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, «optic din Bavaria». [...] S-a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magasinul de vinuri de la Massenza. [...] Ba găseşti şi un «Magassin anglais»" (n.r. - însemnările îi aparţin lui Nicolae Iorga).
Iată cum oraşul a adăugat, a construit şi a îmbogăţit istoria ludicului, pe care vom încerca să o descoperim împreună, scoţând la iveală ce s-a pierdut pe măsura trecerii timpului şi ce a adus nou fiecare generaţie în privinţa distracţiei.  

La graniţa dintre ani: sărbătorile în România de altădată
Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi ori acoperite de straturi de noroi şi pline de băltoace adânci, sărbătorile treceau cu repeziciune, iar viaţa cunoştea prea puţine oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt ritm, spre deosebire de adulţi, aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăbdare: colindatul, Steaua, Moş Ajunul, Sorcova. Apoi, jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii.

Athenée Palace, Bucureşti, în perioada interbelică
Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în cartierele semiperiferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici-colo apărea câte un brăduţ împodobit, iar cadoul căpăta alt sens, culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă cântau colinde, iar vizitele rudelor şi prietenilor erau cultivate în fiecare an în perioada sărbătorilor.
Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi artere proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici, cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată - era spaţiul cosmopolit al protipendadei, oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Aici, sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar toaletele pregătite, la rândul lor, de luni de zile îmbrăcau o lume selectă, unită de veselia împrejurărilor, dar şi de interese.

Moş Gerilă ia locul lui Moş Crăciun
Anii puterii populare i-au alungat pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă.
Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase - aşa cum ne arată ziarul „Naţiunea" din decembrie 1948 -, într-un proletar robust, străbătând periferiile îngheţate ale unui oraş, având în mâna stângă carnetul de partid. Şi, în timp ce alerga în miez de noapte, vechile accesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradiţională, iar vestitul palton roşu lăsa vederii bustul dezvelit în gerul oţelit de iarnă. Această imagine arată foarte clar efortul oficial de înlocuire a vechilor simboluri legate de tradiţie.
Cu trecerea generaţiilor, copiii s-au obişnuit cu „Moş Gerilă", ceea ce dovedea, din nefericire, că metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor nu era doar de faţadă. Situaţia s-a mai calmat către anii '60, iar proletarul voinic i-a cedat locul unui Moş Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsând carnetul de partid pentru alte împrejurări. 

Calea Victoriei
Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: pomul de iarnă devenise nelipsit din aproape fiecare casă începând cu anii '70, iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute. Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi bucuroşi, acela nu poate fi decât noaptea dintre ani, cu atât mai mult, cu cât există credinţa, foarte veche, potrivit căreia, aşa cum ne simţim la miezul nopţii, tot aşa ne va merge în anul ce vine. Astăzi cunoaştem frenezia cumpărăturilor, însă cum se trăia acest eveniment cu o sută de ani în urmă sau chiar la jumătatea secolului al XX-lea?
Când venea Anul Nou, era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el şi toată lumea se distra, cu muzica şi dansurile care erau atunci la modă. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să pornească la sorcovit, începând cu naşul şi trecând pe rând, la ceilalţi invitaţi. Acum primeau numai bani. Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, fiindcă la nivelul masei a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece şi prima întâlnire din noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din a doua parte a secolului al XIX-lea, dar obiceiul a coborât şi către clasa medie la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial.

Revelionul a detronat grandoarea balului
Odinioară, înainte ca acest obicei să se statornicească, anul era deschis de primul bal, din 6 ianuarie. Palatul Şuţu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat grandoarea balului, care a dispărut cu totul după 1916. În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc., dar erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţe care mergeau pe şine, soldăţei de plumb. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, „Hopa-Mitică", pitici... era o mare bucurie. Sărbătoarea se trăia în familie, împreună cu cei dragi şi mai rar într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de Anul Nou. Era obiceiul să se facă mici surprize celor apropiaţi, precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa lor, mici cadouri, dar şi vizite pe neanunţate.

Sărbătoare la căminul cultural
Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială a fiecăruia, dar, indiferent de aceasta, era un prilej foarte potrivit pentru socializare şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul - paradoxal - în anii puterii populare, când cei mai norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină prefăcută ad-hoc în sală de dans.
Nou-înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural - în regimul precedent se numeau „atenee populare" -, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi cântau melodii la modă, spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună. Această modă, foarte gustată, de alt­fel, a dispărut la finalul anilor '70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul Cântării României şi al regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate, dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice. Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor '80, într-un fel foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în anii '50.

Adrian Majuru