Cum se distrau românii odinioară este titlul unei noi cărţi istorice scrise de Adrian Majuru, pe care am avut ocazia să-l cunosc cu ocazia plimbărilor tematice organizate de Fundaţia Calea Victoriei.
Apărută în editura Adevărul, costă 35 de lei (sau 38 la Cora, acolo unde am găsit-o eu). E o carte frumoasă, scrisă pe înţelesul tuturor, cu poze reprezentative. Mai jos aveţi un fragment din carte preluat de pe site-ul editurii.
La începutul secolului trecut, spiritul ludic era o parte importantă a
vieţii sociale, şi tocmai acest ludic natural, firesc, a dispărut din
lumea românească a ultimilor cincizeci de ani. În istoria noastră,
ludicul a ocupat, după cum vom vedea în cele ce urmează, un loc
însemnat. Avem, pe de o parte, distracţiile prilejuite, prin tradiţie,
de diferitele evenimente din viaţa fiecăruia, ca de pildă naşterea,
botezul, logodna sau căsătoria, emanciparea şi majoratul, dar şi de
sărbători creştine, precum Crăciunul, Paştele ori zilele sfinţilor
cărora le purtăm numele, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale
mai recente, cum ar fi Ziua Naţională, Ziua Muncii, Ziua Tineretului
etc. Toate acestea au fost şi sunt celebrate anual, cuprinse fiind
într-un calendar cu repere relativ fixe.
Timpurile moderne le-au îmbogăţit însă cu o varietate de
„accesorii" cotidiene, care au multiplicat opţiunile ludicului:
cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul
dansant, vilegiatura, cabaretul, jocurile de noroc sau de societate,
dansul, promenada etc. Contemporaneitatea şi-a impus şi ea propriile
repere pe harta ludicului, care au revoluţionat de-a dreptul distracţia:
cinematograful, velocipedul, apoi bicicleta, automobilul, iahtul,
avionul şi multe altele. Odată cu acestea, mai cu seamă după 1900,
sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracţiilor,
oferindu-le alternativă şi celor care doreau amuzament şi relaxare
active: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul,
patinajul, în vreme ce sporturile mai dure, precum pugilismul, hocheiul,
atletismul etc., au fost îmbrăţişate de toţi cei cu spirit competitiv
şi dornici să facă performanţă.
Noutăţi în materie de distracţie
După cum se vede, majoritatea noutăţilor în materie de distracţie
din ultimele trei sute de ani au înflorit în mediul urban, tocmai
fiindcă oraşul a oferit înmiite posibilităţi de afirmare şi manifestare a
ludicului, atât individual, cât şi colectiv, încă din Evul Mediu.
Bucureştii nu făceau excepţie: „[...] în toate părţile se deschideau
grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau «Căstrişoaii», luată în
întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul
cofetar Fialkowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul
Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la «Grădina de
Lipsca». [...] Pe rând veneau în Bucureşti prestigidatori ca «profesorul
Buren», teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca
Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols,
Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W. Humpel, sosit atunci din
Constantinopol, «profesorul» Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi
Berger, cu «seradele spirituale», fel de fel de trupe străine. Lumea de
rând care «bisuia» avea petrecerea serbărilor oficiale, în care se
făceau jocuri acrobatice, şi un «mare foc de artificii», pe când lumea
bună avea representaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale
«celebrităţilor» străine. [...] Sunt berării, ca a lui K. Roth,
«restaurante italiene şi parisiene», cu antreprenori străini sau evrei
din ţară; cafenele vienese, ca «zum Mohren» a lui Schedwitz, cofetării
occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se clădesc hoteluri mari, în stil
apusean, ca «Hotel de France», care a rămas până astăzi, «Hotel zur
Stadt Wien», al lui Horaczek, «Hotel de Londres», «Otel St.
Petersburg»".
Cum a îmbogăţit oraşul istoria ludicului
„Elegantele se coafează la frizerii, ca M-me Wagner «aus Wien», se
îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau «demoazel Maria,
directriţă de marşanderie»; sunt parfumerii, ca a Madelenei Marcovici în
Hanul Villacrosse, şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori
nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său
însuşi, «pantaloni Jacman», servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un
Schakowski. Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francesi, ca
Iuliu Villacrosse şi Tillaye. Montresor, Gackstatter dau lecţii de
musică. Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, «à la galérie vitrée»
[Hotel de France], August Frederic Hock, dau clienţilor «daghereotopii».
Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe când
«Oberdoktorul» Hatschek de la Telega întemeiază un institut de
hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, «optic din
Bavaria». [...] S-a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magasinul de
vinuri de la Massenza. [...] Ba găseşti şi un «Magassin anglais»" (n.r. -
însemnările îi aparţin lui Nicolae Iorga).
Iată cum oraşul a adăugat, a construit şi a îmbogăţit istoria
ludicului, pe care vom încerca să o descoperim împreună, scoţând la
iveală ce s-a pierdut pe măsura trecerii timpului şi ce a adus nou
fiecare generaţie în privinţa distracţiei.
La graniţa dintre ani: sărbătorile în România de altădată
Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim
astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi ori
acoperite de straturi de noroi şi pline de băltoace adânci, sărbătorile
treceau cu repeziciune, iar viaţa cunoştea prea puţine oscilaţii faţă de
rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt
ritm, spre deosebire de adulţi, aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare
nerăbdare: colindatul, Steaua, Moş Ajunul, Sorcova. Apoi, jocurile aduse
de iarnă pe maidanele întinse şi pustii.
Athenée Palace, Bucureşti, în perioada interbelică
Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în
cartierele semiperiferice ale negustorilor, comercianţilor şi
funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici-colo
apărea câte un brăduţ împodobit, iar cadoul căpăta alt sens, culoare şi
conţinut pentru toţi cei ai casei. Cetele mahalagiilor care se aventurau
mai departe de casă cântau colinde, iar vizitele rudelor şi prietenilor
erau cultivate în fiecare an în perioada sărbătorilor.
Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile
bulevarde şi artere proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau
aproape din fiecare casă. Aici, cetele de irozi colindători de la mahala
nu ajungeau vreodată - era spaţiul cosmopolit al protipendadei, oraşul
oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Aici, sărbătorile erau gustate în
saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar
toaletele pregătite, la rândul lor, de luni de zile îmbrăcau o lume
selectă, unită de veselia împrejurărilor, dar şi de interese.
Moş Gerilă ia locul lui Moş Crăciun
Anii puterii populare i-au alungat pe Moş Nicolae şi pe Moş
Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o
vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă.
Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii,
Moş Crăciun se metamorfozase - aşa cum ne arată ziarul „Naţiunea" din
decembrie 1948 -, într-un proletar robust, străbătând periferiile
îngheţate ale unui oraş, având în mâna stângă carnetul de partid. Şi, în
timp ce alerga în miez de noapte, vechile accesorii ale costumaţiei de
Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradiţională,
iar vestitul palton roşu lăsa vederii bustul dezvelit în gerul oţelit de
iarnă. Această imagine arată foarte clar efortul oficial de înlocuire a
vechilor simboluri legate de tradiţie.
Cu trecerea generaţiilor, copiii s-au obişnuit cu „Moş Gerilă",
ceea ce dovedea, din nefericire, că metamorfoza petrecută cu rapiditate
în casele şi sufletele oamenilor nu era doar de faţadă. Situaţia s-a mai
calmat către anii '60, iar proletarul voinic i-a cedat locul unui Moş
Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsând carnetul de
partid pentru alte împrejurări.
Calea Victoriei
Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: pomul de iarnă devenise
nelipsit din aproape fiecare casă începând cu anii '70, iar atenţiile
faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor
epoci dispărute. Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi
bucuroşi, acela nu poate fi decât noaptea dintre ani, cu atât mai mult,
cu cât există credinţa, foarte veche, potrivit căreia, aşa cum ne
simţim la miezul nopţii, tot aşa ne va merge în anul ce vine. Astăzi
cunoaştem frenezia cumpărăturilor, însă cum se trăia acest eveniment cu o
sută de ani în urmă sau chiar la jumătatea secolului al XX-lea?
Când venea Anul Nou, era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el
şi toată lumea se distra, cu muzica şi dansurile care erau atunci la
modă. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să pornească la
sorcovit, începând cu naşul şi trecând pe rând, la ceilalţi invitaţi.
Acum primeau numai bani. Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană
recentă, fiindcă la nivelul masei a început să respire prin interbelic.
Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a
petrece şi prima întâlnire din noul an, devenise un obicei al
protipendadei româneşti din a doua parte a secolului al XIX-lea, dar
obiceiul a coborât şi către clasa medie la finalul secolului al XIX-lea,
pentru a se generaliza după Primul Război Mondial.
Revelionul a detronat grandoarea balului
Odinioară, înainte ca acest obicei să se statornicească, anul era
deschis de primul bal, din 6 ianuarie. Palatul Şuţu şi Palatul Regal,
Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu au trăit astfel de vremuri. Cu
timpul însă, Revelionul a detronat grandoarea balului, care a dispărut
cu totul după 1916. În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil
să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc., dar
erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi
trenuleţe care mergeau pe şine, soldăţei de plumb. Fetele primeau
păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de
crăticioare, „Hopa-Mitică", pitici... era o mare bucurie. Sărbătoarea se
trăia în familie, împreună cu cei dragi şi mai rar într-un restaurant
reţinut din vreme pentru distracţia de Anul Nou. Era obiceiul să se facă
mici surprize celor apropiaţi, precum trimiterea unor virtuozi la
reşedinţa lor, mici cadouri, dar şi vizite pe neanunţate.
Sărbătoare la căminul cultural
Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta
socială a fiecăruia, dar, indiferent de aceasta, era un prilej foarte
potrivit pentru socializare şi distracţie. Mahalaua a descoperit
Revelionul - paradoxal - în anii puterii populare, când cei mai norocoşi
se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar
sau vechiul Palat Regal. Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun
cămin cultural sau vreo cantină prefăcută ad-hoc în sală de dans.
Nou-înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural - în
regimul precedent se numeau „atenee populare" -, unde formaţii
improvizate din muncitori mai talentaţi cântau melodii la modă, spre
bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună.
Această modă, foarte gustată, de altfel, a dispărut la finalul anilor
'70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul Cântării României şi al
regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate, dar
talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat
polemice. Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară
clandestinitate la începutul anilor '80, într-un fel foarte asemănător
cu ceea ce s-a întâmplat în anii '50.
Adrian Majuru
