Vă întrebam acum o săptămană... Ce ați învăţat de la părinţi? Adică... v-aţi gândit vreodată la voi cum păreţi atunci când criticaţi pe cineva? Sau atunci când cocoloşiţi sau ajutaţi pe cineva? Sunt chestii pe care le recunoaşteţi la un părinte? V-aţi gândit vreodată că, în felul vostru propriu şi original în multe momente sunteţi ca nişte părinţi?
Hai să luam ca exemplu mediul profesional. Şi pe şeful vostru. Mereu critic, mereu nemulţumit, mereu îngrijorat, ca un părinte care îşi ceartă copiii că nu au învăţat bine la şcoală şi au luat note mici. Hai să ne gândim la cum aţi fi/ sunteţi voi ca şefi. Cum v-aţi comporta voi dacă cei din subordine ar face greşeli? Vi s-ar tăia picioarele la gândul că veţi fi traşi la răspundere pentru ce fac oamenii voştri? I-aţi pune la zid şi i-aţi penaliza? I-aţi înţelege pentru că se poate întămpla oricui şi i-aţi ajuta să corecteze? V-aţi impune autoritatea?
Dar acasă sau cu prietenii cum e? Comentaţi ce fac unii sau alţii? Îi judecaţi? Vă gândiţi că voi nu aţi face la fel în locul lor? Sau că le-ar fi mai bine dacă ar lua anumite decizii? Îi credeţi uneori neajutoraţi? Sau când întâlniți pe cineva cu un stil de viața diferit de al vostru, îl bârfiți, faceți mișto sau îl ironizați?
În preocuparea asta constantă de gândi cât mai bine şi mai corect, puteţi să vă opriţi puţin? Să vă uitaţi la voi înşivă cu ochi de critic şi să vă daţi seama în ce fel vă purtaţi voi ca nişte părinţi?
Dacă de mâine nu aţi putea să vă comportaţi decât ca un părinte, cum ar fi părintele acesta?
