Sunt atâtea lucruri care-mi trec prin minte în ultima vreme, încât reuşesc cu greu să scriu un articol care să reflecte măcar o părticică logică din ele, iar în acelaşi timp îmi doresc să scriu despre toate.
Cert este că mintea face o treabă foarte bună să genereze noi ipoteze, să caute soluţii palpabile, să explice. Chestia este că tot ceea ce reuşeşte este bazat pe un sistem de percepţii subiective. Pe ceea ce noi îi băgăm ca date de pornire. Pe realitatea noastră subiectivă. În sensul că noi îi dăm directive despre ce să facă. Ceea ce poate să fie un lucru bun, dacă îi dăm comenzi valide.
Pentru cine a văzut filmul Tron Legacy, este acolo o replică spre sfârşit care mi se pare potrivită.
Am încercat să creez sistemul perfect. Dar nu am văzut că perfecţiunea era în faţa mea. Nu am ştiut că imperfecţiunea este de fapt atât de valoroasă.
Ideea este că ne axăm mintea pe atingerea unor obiective, iar de multe ori, atingerea acelor obiective nici măcar nu ne bucură. De ce? Pentru că, de fapt ne doream altceva. Partea bună este că putem să verificăm ecologia obiectivelor, punându-ne nişte întrebări simple, la care ştim cu siguranţă răspunsul:
- la ce trebuie să renunţ ca să-mi ating obiectivul?
- cum vor reacţiona persoanele din jurul meu când eu îmi voi atinge obiectivul?
- ce preţ plătesc ca să-mi ating obiectivul?
- ce vreau să păstez din ceea ce am acum, în momentul când voi atinge obiectivul?
- care este scopul mai înalt pe care îl servesc prin atingerea acestui obiectiv?
E posibil ca atunci când vă puneţi aceste întrebări, obiectivul vostru să se clatine. Şi este ok lucrul acesta. E mai bine să-ţi dai seama înainte de a merge prea departe în crearea sistemului perfect. E mai bine să conştientizezi mai devreme decât mai târziu.
Şi da, poate să vă sperie chestia asta foarte tare. Poate ajungeţi să vă daţi seama că toată energia pe care aţi consumat-o, era defapt pentru un obiectiv care nu vă aparţinea. Al cărui scop mai înalt era să vă placă alţi oameni, sau să le demonstraţi ceva, sau să vă demonstraţi vouă ceva. Şi aceste demonstraţii au la rândul lor un scop şi mai înalt. Acela de a vă creşte stima de sine, sau starea de confort, sau încrederea...sau...cine ştie?
Noi ne punem singuri pe un drum. Noi alegem. Şi ne canalizăm mintea pe un scop, un obiectiv. Şi ea îşi face treaba foarte bine. E rolul ei. Doar că dacă nu îi dăm comenzile potrivite nouă, mintea se va întoarce împotriva noastră.
Partea bună este că avem un sistem de backup. Şi la un moment dat, pe drumul pe care noi l-am ales, tot noi ne oprim şi ne dăm seama că ceva nu e în regulă. Cum ne dăm seama? Prin nişte senzaţii fizice, vizuale, auditive, olfactive, gustative. Care vin din cu totul altă parte decât din conştient.
Vin din acea parte din noi pe care o cunoaştem prea puţin. Din potenţialul nostru nelimitat. Din inconştient. Acesta ne dă în permanenţă semnale despre ce e bine pentru noi.
Nu e uşor să accepţi. Pentru că mintea este obişnuită să deţină controlul. Comunicarea cu inconştientul este chestie de exerciţiu, care se face în timp. Dar când într-un final acceptăm faptul că semnalele acestea chiar există, şi ne amintim că de fapt le-am mai trăit şi în trecut, atunci putem să accesăm baza aceasta de date nelimitată.
Putem să ne dăm libertatea de a pendula controlat în spaţiul de graniţă dintre ceea ce ştim şi ceea ce simţim, cu cele mai bune alegeri pentru noi şi sistemul din care facem parte.
Poza de aici.
