Sunt doar mică piatră de moară.
Râcâi cu dinţii cleiul noroios şi verde.
Ies din lumina neagră ce mă orbeşte.
M-arunc în gol şi mă zdrobesc de gândurile vechi.
E zi şi totuşi noptea nu vrea să plece.
Nu vrea să văd.
Mă vrea supusă în gaura minţii teşite.
Şi durerea asta cunoscută mă bucură.
Am gust de fiere în gură şi zâmbesc.
Râd cu gura până la urechi.
Încă mai pot... Încă văd prin găurile împletite de frică.
E soare acolo.
