Trecerea de la vară la toamnă este lentă. Mai ales toamna aceasta, când la jumătatea lui octombrie încă port rochie fără dres. Anul 2012 mi s-a părut că a avut 6 luni de vară, şi acum încă aşteptăm să facem trecerea spre frigul ăla adevărat de iarnă.
Şi totuşi este toamnă, şi dimineaţa merg nişte şosete sau ciorapi trei-sferturi sub fustă sau rochie. Este o modă pe care mult timp nu am înţeles-o, chiar am avut resentimente faţă de ea, dar acum am început să o înţeleg. Are şi ea farmecul ei, nu-i aşa?
Şi acum că sunt pregătită pentru vremuri mai reci, pot să şi filozofez despre toamnă. Despre melancolia ei, frunzele colorate, aerul plăcut de afară, lumina frumoasă care intră pe geam dimineaţa.
Despre pustiul pe care îl aduce în finalul ei toamna, finalul acela în care renunţă la culori pentru iarnă, nu vreau să vorbesc. Nu mi se pare că e cea mai importantă caracteristică a ei.
Toamna sunt eu în splendoarea mea umilă, agăţată de marginea rece de piatră. Privesc în jos la freamătul frunzelor, şi cad cu ele în ritmul lor, până ajung pe planşa de desen a copiilor. Mă pictează cu acuarele apoase, mă întind cu mânuţele moi şi calde şi mă agaţă în cui. Mă usuc la căldura soarelui care intră pe fereastră şi urc pe sfoară până suuuuus....în podul cu nuci întinse. Alunecă sub mine şi le simt mirosul în timp ce mă întorc pe spate şi ţip până rămân tăcută ca un abur de ceaţă.
E toamnă...
