Mic dejun de Bucureşti pe Mătăsari

Pe 1 octombrie, dacă vă treziţi de dimineaţă, puteţi participa la un mic dejun inedit pe strada Mătăsari la nr.17, începând cu ora 10, unde vor bucătări pentru voi diverşi pasionaţi de mâncare ce găzduiesc bloguri culinare. Mai multe detalii aici.

Seara urmează o petrecere începând cu ora 21, tot la aceeaşi adresă. 

Weekend plăcut!

Musicovery - muzica stării tale de spirit

Am descoperit un site de muzică pe care vi-l recomand. Se numeşte Musicovery. De-a lungul timpului, pentru variaţie am încercat tot felul de radio-uri online sau site-uri de muzică. Cel mai mult mă regăseam în Jango. Dar chiar şi acolo se repeta muzica destul de mult şi la un moment dat mă plictisisem. 

Ieri am găsit ceva nou şi cu un concept deosebit. La Musicovery, îţi faci cont gratis şi asculţi muzică în funcţie de MOOD sau starea ta de spirit de moment. Asta pentru că au ajuns ei la concluzia că lumea ascultă muzică în funcţie de cum se simte la un moment dat.

Mai precis, specialiştii lor în muzică au ascultat mii de piese şi le-au evaluat în funcţie de 2 axe. Pe verticală la cele două poluri opuse sunt starile ENERGETIC şi CALM. Pe orizontală sunt polurile DARK şi POSITIVE. În pătratul delimitat de cele 4 poluri sunt liste de muzică. Pe genuri muzicale pe care poţi să le alegi chiar TU!

Listele au aproximativ 15 melodii, după care trebuie să alegi altă listă. Probabil că s-au gândit că starea de spirit se modifică în timpul ăsta.

Puteţi selecta melodiile care vă plac, sau artiştii, şi le puteţi posta pe Facebook, Twitter, blogul personal, sub formă de piese sau de liste.

Lista mea de preferate o puteţi asculta în timp ce citiţi articolele. O găsiţi în dreapta  paginii.

Enjoy!

Bolovănelul

Cum ar fi să mergeţi la o plimbare într-o zi frumoasă, senină, uşor călduroasă? Păsărelele cirip-cirip, o adiere plăcută de vânt, aer proaspăt... MMM...simţiţi aerul? Miroase a pământ umed, a muşchi, a picături de ploaie...

Mai aveţi puţin şi ajungeţi la acel lac frumos pe care v-aţi dat cu barca vara trecută...

 Şi deodată...

Cum mergeţi aşa...

Vă întâlniţi cu EL!

Un BOLOVAN în mijlocul drumului.

WTF??? Aţi putea spune. S-au dus naibii şi păsărelele, şi adierea vântului, şi aerul proaspăt, şi lacul... S-a pus ăsta în mijlocul drumului şi s-a stricat tot cheful... 

Cum trec eu acum de bolovan?

E un bolovan mare, nu are pereţi cu prize de câţarat, e greu, nu-l puteţi împinge, nu-l puteţi escalada, nu puteţi face nimic să treceţi.  Vă duceţi mai aproape de el, îl pipăiţi, vă proptiţi de el, încercaţi să vă suiţi....nimic... Se mai opresc şi alţii lângă voi. Încearcă să vă ajute, să faceţi o scăriţă, să ajungeţi mai sus, să-l împingeţi din loc... nimic...

La un moment dat obosiţi. Şi vă duceţi mai în spate să mâncaţi un sanwich şi să beţi apă. Faceţi o poză bolovanului care v-a stricat ziua şi vă pregătiţi să vă întoarceţi.

Faceţi câţiva paşi în direcţia opusă şi vă găndiţi cu amărăciune la acel lac de vis care se află de partea cealaltă... ce lac frumos, ce plajă aş fi făcut pe malul lui, ce poze, ce bere bună e acolo... lacul...lacul...

 LACUL!

LACUL!!!!

Băi...dar eu de fapt nu vreau să trec de bolovan!! Eu vreau să ajung pe marginea LACULUI! 

Dar pe marginea lacului pot să ajung şi dacă fac un ocol pe drumul B de doar 1 km!!! 

Nu trebuie să mut bolovanul din drum!!

De fapt.... nici nu mă interesează bolovanul! E doar un bolovănel şi eu nu am nici o treabă cu el!!!

Obiectivul meu este LACUL!!!

Cam aşa se întâmplă cu problemele. Ne apar în drum, le vedem,  ne ducem mai aproape să vedem exact cât sunt de grave, ne speriem de gravitatea lor şi ne centrăm pe rezolvarea lor, fiind din start demoralizaţi. Poate renunţăm şi ne întoarcem din drum. Poate renunţăm dar revenim mereu la ele să le căutam o soluţie.

Sau poate suntem suficient de norocoşi să uităm de existenţa lor şi să ne amintim de fapt ce ne interesează cu adevărat. Care este adevăratul obiectiv. 

S-ar putea să constatăm că drumul spre adevăratul obiectiv nu are nici o legătura cu problema din faţa noastră...

Romanele Fantasy

Citesc de cel puţin trei decenii literatură fantasy, şi calitatea ei a crescut mereu, cu autori excelenţi, unii originali, alţii preferând să retopească ori să reinterpreteze mituri sau istorie, cu personaje complexe, epică, intrigă şi fantezie remarcabile!*.

 Cred că mi-au plăcut mereu poveştile. Nu am putut să mă despart de ele până prin clasa a 8-a, chiar dacă mi se spunea că nu mai sunt de vârsta mea. Trecerea am făcut-o cu Colţ Alb şi romanele lui Dickens. Am continuat cu romanele de capă şi spadă şi abia apoi am ajuns la cele realiste şi în prezent cele poliţiste.

  Dar gândul mi-a rămas mereu la poveşti... Prin clasa a 9-a cred că s-a tradus primul volum din Stăpânul Inelelor. Noroc cu acelaşi Dan pentru celelalte volume în engleză. Aşteptarea ar fi fost chinuitoare. Dar uite cum o pasiune poate să te ajute să îţi perfecţionezi engleza. A fost primul roman fantasy grosuţ pe care l-am citit. Mai citisem diverse cărticele despre troli şi alte creaturi interesante, dar mereu mă gândeam la cărţile -joc Lord of the Rings şi la atmosfera de basm creată de ele.

Mulţi ani după seria Lord, nevoia de fantasy mi-a fost alimentată de ecranizarea cărţilor, foarte reuşită în opinia mea dar şi de Lord of the Rings - boardgame.

Deşi fenomenul Harry Potter a creat isterie chiar şi în rândul adulţilor, pe mine m-a lăsat destul de rece. Suficient ca să urmăresc doar prima şi a doua parte a filmului, şi fără să simt nevoia să iau cărţile în mână.

În urmă cu ceva timp, am reînceput să citesc fantasy cu George Martin şi seria lui A Song of Ice and Fire. Abordarea e diferită de Lord, nu mai e totul sub formă de poveste, sunt şi multe elemente realiste. E mai aproape de romanele istorice cu suspansul unei cărţi poliţiste şi cu necunoscutul din Lost. Pentru fanii care aşteptau volumul 5 de ani buni, George a terminat A Dance with Dragons pe care o puteţi comanda momentan în engleză, dacă nu mai aveţi răbdare până la traducerea noastră.

Noi, iubitorii de fantasy, copiii care vom rămâne permanent copii, îi datoram multe lui Dan care a susţinut acest gen în România şi care ne înţelege nevoia de a visa şi de a evada din cotidian.

*(Mihai-Dan Pavelescu, Literatura fantasy, un gen popular, Adevărul de Weekend, 24-25 septembrie 2011, pag.65)

UPDATE:  A apărut şi traducerea în română la A Dance wih Dragons (Dansul Dragonilor) - editura Nemira.

Sunteţi curioşi?

Foarte mulţi dintre noi circulă prin Bucureşti cu mijloacele de transport în comun. Metrou, tramvai, autobuz. Majoritatea este nemulţumită de condiţii, de mirosuri, de numărul de locuri pe scaune, de îmbulzeală, de interacţiunea cu ceilalţi, de pipăieli, de gunoaie, de timpul pe care îl petrece în trafic, de cât aşteaptă în staţii, de faptul că trebuie să stea cu rucsacul în mână, sau cu sacoşele de cumpăraturi.

Una peste alta...nenumărate nemulţumiri.

Eu pot spune că după vreo 4 ani de zile de mers cu maşina la serviciu zi de zi, şi după vreo 10 ani de mers cu mijloacele de transport în comun,  am început să percep mai bine avantajele celor două opţiuni.

Cu autobuzul poţi să afli o grămadă de lucruri interesante. Cum ar fi că la liceu nu se mai vorbeşte cu Fată ci cu Fă, proasto! Că dacă te îmbolnăveşti acolo jos, n-o să mai simţi niciodată plăcere, ceea ce Fă, proasto, e naşpa rau! Mai poţi să afli că trebuie să fii o tâmpită să-i faci unuia 4 copii. Eventual 1 sau maxim 2.

Se pare că mijloacele de transport în comun devin un fel de spaţiu privat. Chiar dacă este îmbulzeală, lume multă, nimeni nu se fereşte să vorbească despre lucruri personale. Reuşesc să facă o delimitare foarte clară de ceilalţi călători dimprejur.

Cum de reuşeşti să îi ignori pe cei din jurul tău, să nu-ţi pese că te aud, că poate te judecă sau chiar intervin în discuţia ta? Şi cum de atunci când trebuie să interacţionezi cu cineva în mod direct te gândeşti la 100 de lucruri înainte să deschizi gura? Te gândeşti la ce părere are celălalt, cum o să reacţioneze ş.a.m.d.

Faptul că cei din autobuz nu te cunosc te face mai curajos? Mai stăpân pe tine?

Sunt mulţi care vorbesc mai uşor cu străinii despre chestii personale. Se simt mai în largul lor. Poate pentru că străinii nu au aşteptări de la ei. Nu îi cunosc, nu se aşteaptă de la ei să fie buni, curajoşi, cuminţi, deştepţi, puternici. Îi privesc cu o anumită curiozitate.

Eu privesc o călătorie cu autobuzul curioasă. Nu mă aştept să găsesc loc, să ajung repede, să îmi miroasă a flori. Dar sunt curioasă să văd, să aud, să înţeleg călătorii. Ceea ce trebuie să recunosc, mai greu pot face la volan.

Să citim printre rânduri

Eu am o problemă cu dreapta şi stânga. Allan Pease are dreptate în ceea ce mă priveşte la acest subiect în Femeile nu pot să citească o hartă. Mă gândesc la dreapta şi îmi iese pe gură stânga. Pentru mine nu e derutant, că eu ştiu ce vreau să spun. Dar dacă sunt în maşină cu cineva şi trebuie să-i dau indicaţii să ajungă undeva sunt un dezastru total. Dacă mai şi arăt cu mâna stânga şi zic dreapta vă daţi seama că sunt o victimă sigură. Zic una şi de fapt gândesc alta.

 Fă aici dreapta! (şi după de a făcut pe jumate drepta strig) Nuuuuu... stânga vroiam să zic!!!

De câte ori vi s-a întâmplat să vi se dea o indicaţie la serviciu şi voi să faceţi întocmai iar apoi să vă luaţi şuturi că şefu se jură că nu v-a spus niciodată acel lucru?

Printre multele explicaţii pentru un asemenea comportament este şi aceea că uneori ne gândim la altceva în timp ce vorbim. Cuvintele nu exprimă întru totul complexul proces al gândirii. Pentru că suntem învăţaţi să fim succinţi. Nu stăm să explicăm tot contextul, tot ce ne trece prin minte. Sintetizăm într-o frază tot.

Trebuie să faci AIA!! În spatele trebuinţei de a face AIA stă un întreg raţionament, un motiv, un context. AIA e doar o cale de a atinge un obiectiv. Şi obiectivul uneori nu are nici o legătură cu ce se spune. De asta, chiar dacă facem AIA, şeful poate să fie nemulţumit. Pentru că el când v-a spus să faceţi AIA se gândea la cu totul altceva.

Acum o să mă întrebaţi: Păi dacă şeful e dus cu capul şi nu ştie ce vrea, de ce e vina mea? Nu e vorba de vină. E vorba despre ce să faci ca data viitoare ca să eviţi situaţia asta. Fără să fugi sau să-ţi schimbi locul de muncă.

Una dintre soluţii este să citeşti printre rânduri. Să vezi care e adevăratul obiectiv. Nu e o soluţie simplă. S-ar putea să presupună să pui nişte întrebări de lămurire şi să fii trimis la plimbare că nu trebuie să ştii prea multe detalii. S-ar putea să trebuiască să foloseşti un pic de analiză tranzacţională. Sau orice altă metodă de citit printre rânduri.

Important e să găseşti o cale să asculţi activ :)

Let's hang out

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeţi la un prieten bun şi să nu faceţi nimic acolo, dar să vă simţiţi minunat? Să vă simţiţi excelent nefăcând nimic în compania unei alte persoane? Cât de tare e asta?

Să zicem că vreţi să vedeţi un prieten. Îl sunaţi şi îl întrebaţi ce face. El vă spune că e acasă şi face X. Lucrează, face de mâncare, citeşte, se uită la televizor, taie lemne, raşchetează parchetul... Orice. El are o ocupaţie.  Totuşi îl întrebaţi dacă puteţi veni  pe la el că vă plictisiţi acasă. El zice ca da, normal. Şi ajungeţi. Se bucură că aţi venit, că vă vede, dar nu se întrerupe din ceea ce făcea. Voi ştiţi de când aţi pornit spre el că are treabă şi nu aveţi pretenţia să stea numai cu voi.  Vă este suficient să îl priviţi ce face ca să vă relaxaţi. Poate schimbaţi două-trei vorbe cu el. În rest, comunicarea se face nonverbal. 

Vă integraţi în ceea ce face celălalt numai prin simpla prezenţă. Prin faptul că sunteţi acolo în mod activ. Sunteţi atenţi la ce face, cum se mişcă, ce reacţii are cel din faţa voastră, ce spune în puţinele vorbe. E ca şi cum l-aţi asculta fără să vă vorbească. Sunteţi PREZENŢI. 

El simte prezenţa voastră şi e la fel de relaxat. Se deschide, se simte în largul lui prin faptul că nu aveţi nici o aşteptare de la el să vă distreze sau să vă ţină companie. Şi simţindu-vă aproape, e posibil să vă includă în ceea ce făcea. Hai, taie-mi şi mie roşiile astea /  Hai să-ţi spun ce scrie aici în carte...orice. Şi vouă vă face plăcere să-l ajutaţi, să-l ascultaţi, să-i înţelegeţi punctul de vedere. 

Şi la un moment dat, când simţiţi că e momentul, puteţi să plecaţi. La fel cum aţi venit. Fără să se supere nimeni. Amândoi v-aţi încărcat cu energie pozitivă. Şi aţi fost mai aproape de persoana cealaltă decât atunci când vă propuneţi asta. 

 Aţi comunicat fără să vă gândiţi că ăsta era obiectivul. L-aţi simţit.

Cum ar fi să puteţi face asta cu oricine, nu numai cu un prieten apropiat?

Unele probleme de comunicare sunt legate de prejudecăţile şi părerile preconcepute pe care le avem despre alţii. Ne gândim că celălalt e nesimţit, prost, rău intenţionat, insensibil, interesat, manipulator... Îi punem o etichetă în funcţie de o aşteptare pe care am avut-o de la el. Şi apoi, nu mai simţim nimic pentru el. De fiecare dată când îl vedem ne gândim la etichetă.

Dacă doar l-am asculta, fără nici o aşteptare, dacă am sta lângă el şi l-am observa ce face, ce îi place, ce nu-i place, ce gândeşte, l-am simţi ca om şi l-am înţelege.

Uneori lucurile sunt atât de simple... Trebuie doar să le lăsăm să vină de la sine.

 

Se redeschide Muzeul Antipa

Pentru cine nu a văzut la televizor, sau nu a ascultat reclamele la radio, muzeul Grigore Antipa se redeschide sâmbătă după 2 ani de renovări. Detalii găsiţi aici. Probabil o să fie un pic de aglomeraţie acum, ca la orice deschidere, dar merită să mergeţi să vedeţi ce s-a schimbat, mai ales că se pare că au făcut multiple îmbunătăţiri.

Vă las cu o poză a muzeului pe la începuturile sale. Weekend plăcut!

Schimbarea perspectivei

Când ai o problemă este foarte greu să-ţi schimbi punctul de vedere. Să te dai un pas în spate şi să fii un observator obiectiv la situaţia în care te afli. 

De obicei, te obişnuieşti cu problema ta foarte bine. Te afunzi cu botul în ea şi ţi se îngustează perspectiva. Te zbaţi acolo, dar permanent te gândeşti numai la asta. Cum să fac? Ce să fac? Asta nu merge! Asta nu-i bine! Asta am mai încercat şi n-a mers! Am încercat toate variantele posibile! 

Ceea ce poate să-ţi aducă în plus o vedere din afară este un context. Poţi să înţelegi cum te văd şi ceilalţi, ce ar gândi ei despre tine şi problema ta. Detaşându-te puţin, privindu-te pe tine ca pe un actor, poţi să vezi soluţii, portiţe, posibilităţi, opţiuni. E ca şi cum ai încerca să te uiţi la o piesă de teatru sau un film şi ţi-ai da cu părerea despre actori şi desfăşurarea acţiunii.

De exemplu, eu când mă uit la un film de acţiune, thriller, mă întreb tot timpul de ce noaptea, o femeie care e singură acasă şi aude un zgomot suspect începe să umble de nebună prin casă şi să întrebe : Hello? Is  anyone there?? Mă întreb mereu, în calitate de observator: De ce nu se apără, că e clar că îi dă cineva în cap?? Eu în locul ei aş fugi şi aş da telefon la Poliţie!

Dar aş zice asta pentru că ştiu că e un film de acţiune, şi la faza asta bagă şi muzică sinistră ca şi când trebuie să se întâmple ceva palpitant. Mie îmi e clar pentru că văd contextul. Femeia din film nu vede nimic. E adâncită în situaţia în care se află. 

Un exemplu la fel de potrivit este o scenă din filmul Indiana Jones şi Ultima Cruciadă.  În scena din Veneţia, Indiana caută un semn X într-o bibliotecă. Îl caută peste tot, pe pereţi, în tablouri, în cărţi şi nu vede indiciul. Abia când se suie pe o scară şi priveşte imaginea de ansamblu a bibliotecii vede că semnul X era mare pe podea. Doar că stând pe el, nu-l vedea.

Cam aşa e şi cu noi. Soluţiile sunt la noi, sub noi, lângă noi, doar că nu ştim să ne uităm ca un observator. Nu suntem nici neputincioşi, nici neştiutori. Suntem dintr-un punct de vedere doar ORBI. 

 

Dacă viaţa e o scenă iar noi toţi suntem nişte actori, nu vi s-ar părea interesant ca din când în când să ne oprim din jucat şi să ne uitam la scenă ca spectatori? Cine ştie, piesa ar putea să ni se pară cu totul altfel...

Bucureştiul povestit

Ştiţi că prin malluri când se pregăteşte deschiderea unui nou magazin şi se fac lucrări la interior, se pune o pânză pe toată faţada. În Mall Plaza au înlocuit pânza tradiţională cu o pânză pe care e desenat frumos Bucureştiul vechi. În colaborare cu istoricul Adrian Majuru de la Bucureştii Vechi şi Noi au creat aceste alternative de mascare pe care puteţi citi mici povestioare despre locuri istorice din Bucureşti. Iniţiativa poartă numele de Bucureştiul Povestit.

În lipsa unor poze la faţa locului vă las cu câteva poze cu vechiul Bucureşti.

 

 

 

 

 

Aşteptări ascunse

Pe site-ul realizat în memoria lui Octavian Paler am găsit un articol despre aşteptări ascunse.

„Viata capata sens doar prin ceea ce iubesti si prin suferinta ca ai la dispozitie un timp limitat pentru a nu irosi aceasta sansa.”

Aventuri solitare

Foarte multi dintre noi avem depozitate in sertarasele mintii anumite asteptari si dorim ca ceilalti sa le intuiasca mai mult sau mai putin.Daca le-ar intui pe deplin si am primi raspunsurile asteptate, ne-am simti fericiti. Siraguri dense de asteptari ascunse invaluie in ceata sentimentul de implinire si ne fac sa ne suparam pe cei ce „nu ne aud” gandurile. Avem impresia ca acela care intelege ceea ce noi nu exprimam, ne iubeste si, desigur, ca acela ce nu face intocmai cum ne asteptam, nu ne iubeste. Cum orice asteptare poate deveni disperata si poate lua forma unui puternic atasament, intelegem ca „asteptarea ascunsa de a fi iubit” devine sursa unor stari de nesiguranta care ne clatina echilibrul interior.

„ Singurul succes care merita sa fie ravnit e sa traiesti din plin si ceea ce nu poti obtine.”

Ideea că aşteptările conduc la frustrări am mai auzit-o de curând la un curs şi tind să fiu de acord cu ea. Până la urmă, fiecare dintre noi are propriul sistem de valori, de referinţe. Să te aştepţi ca ceilalţi să simtă/să gândească/să acţioneze la fel ca tine este într-o anumită măsură nerealist. 

Cel mai dureros este că atunci când găseşti multe lucruri în comun cu o anumită persoană, automat te aştepţi ca dacă ea te-a înţeles odată, într-o anumită situaţie să te înţeleagă mereu. Să nu se dezmintă. Să se comporte la fel tot timpul, şi să te înţeleagă fără cuvinte, fără explicaţii, fără bătaie de cap. Este cel mai uşor să gândeşti aşa. Pentru că îţi oferă o siguranţă. E mult mai dificil ca atunci când relaţionezi cu cineva să o iei mereu de la zero. Să presupui că nu ştie ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să transmiţi şi să trebuiască să explici. 

E un efort. Efortul de a comunica, de a fi proactiv, de a nu ştii la ce să te aştepţi. Poate te refuză, poate nu te înţelege, poate rămâi singur şi trebuie să te descurci.

Am trecut şi eu prin asta. Am avut o aşteptare mare de la cineva şi când nu s-a întâmplat cum credeam eu, am fost crunt dezamăgită. Pur şi simplu nu înţelegeam cum persoana respectivă făcuse ceea ce eu nu aş fi făcut niciodată. M-am simţit trădată, neînţeleasă. Simţeam că lucrurile nu aveau să mai fie la fel niciodată între noi. Şi nu au mai fost la fel. 

Dar într-un sens pozitiv. Pentru că dorindu-mi să înţeleg ce se întâmplase, mi-am dat seama că era vorba de propriile mele aşteptări. Că nu pot să cer cuiva să fie ca mine, sau să aibă aceleaşi valori ca mine. Aşa că m-am educat să nu mai am aşteptări de la ceilalţi. Şi să-i accept aşa cum sunt ei, cu bune, cu rele. Să accept faptul că uneori trebuie să o iau de la zero. Şi că poate un nou început îmi va aduce noi provocări şi oportunităţi. Şi să văd că asta reprezintă o maturizare a mea şi a felului meu de a relaţiona. 

Voi ce părere aveţi despre aşteptări?

Primul post despre ceai

Pentru un blog al cărui titlu este legat de ceai, nu are nimic de-a face cu acest subiect. Iată că astăzi sparg gheaţa şi scriu despre ceai. Dar nu orice fel de ceai.

Aţi băut până acum Yogi Tea? Sunt ceaiuri bio care se găsesc la plafaruri. Sunt interesante la gust, au tot felul de combinaţii de arome şi proprietăţi curative. Ce mi se pare simpatic este ca fiecare pliculeţ de ceai are un mesaj inspiraţional. Sunt mottouri despre cum să fii echilibrat, sănătos, fericit. 

Astăzi am intrat pe site-ul lor (se încarcă puţin mai greoi la mine) şi am descoperit că citatele sunt împărţite pe categorii: Community, Wisdom, Joy, Perseverance, Personal Growth, Inner Strengh, Kindness.

Vă transmit şi vouă câteva vorbe de duh pentru un weekend plăcut!



My journey in life is to fulfill one purpose: That is to learn. Knowledge is everything.

Be better every day.

I am where I am today because of where I have been.

You'll never leave where you are, unless you decide where you would rather be.

The first place to end war is inside you!

A stranger is a friend I haven't met.

He who dies with the most joys wins!


The caterpillar thinks of becoming a butterfly so is transformed into one. Whatever we think of constantly we attain.


Be generous... Only what you give is really yours.

Vă invit să adăugaţi propriile voastre gânduri de bine fie pe site-ul lor, fie aici printr-un comentariu.

Lucrări la Grand Hotel du Boulevard

Trecând ieri prin zona Universităţii am constatat cu bucurie că se lucrează la restaurarea hotelului de vis-a-vis de Cercul Militar, Grand Hotel de Boulevard. Nu ştiu în ce stadiu au ajuns lucrările la interior, dar la exterior arată bine, spre final. Îmi place cum se vede denumirea hotelului şi anul deschiderii 1867. Câteva informaţii despre hotel găsiţi pe siteul celor de la Bucureştii Vechi şi Noi.

Cum comunici ceea ce vrei cu adevărat?

Vi s-a întâmplat să discutaţi cu cineva în contradictoriu? Să vă susţineţi ferm punctul de vedere, şi celălalt la fel? 

Privind din afară, un observator ar spune că fiecare vorbeşte pe limba lui şi nu există comunicare în mod real. Ar avea dreptate. În această situaţie, chiar dacă amandoi vorbesc despre acelaşi subiect, şi urmăresc ce spune cealaltă persoană ca să îi poată da un contraargument, de fapt, ei nu comunică. Ei încearcă să convingă. Să transmită mesajul lor cuiva. Nu vor să accepte că cel din faţa lor nu vrea să-l primească. Şi atunci fac eforturi disperate. Vin cu toate argumentele posibile şi imposibile. Doar doar, celălalt o să recunoască faptul că s-a înşelat. Atunci ar interveni comunicarea. O frază de genul Da, ai dreptate! asigură comunicarea. Pentru că receptorul mesajului a hotărât să-l primească.

În termeni de analiză tranzacţională comunicarea este în felul următor:

Adică, starea mea de Părinte care vrea să dea un sfat, sau să critice pe cel din faţa sa, aşteaptă să îi răspundă o stare de Copil.

P: Ai greşit mai devreme!

C: Da, cred că ai dreptate.

E o conversaţie unde se comunică. La fel e cu oricare dintre stări. Dacă un adult porneşte o conversaţie, se aşteaptă să-i răspundă un alt adult.

A: Dă-mi te rog sarea.

A: Poftim.

Dacă un Părinte vrea să critice lumea în general, nu pe cel din faţa sa, se aşteaptă să comunice tot cu un Părinte.

P: Nu suport politicienii! Sunt toţi nişte lichele!

P: Da, nu ştiu cum îi mai ţine pământul ăsta!

Dacă un Copil vrea să se joace, va vrea să-i răspundă tot un Copil.

C: Băi, n-am nici un chef să lucrez azi, e aşa frumos afară şi aş face orice altceva decât să stau la birou!

C: Nici eu n-am nici un chef, hai să-ţi arăt nişte poze de pe Facebook!

Dacă un Copil vrea să fie protejat, va vrea să-i răspundă un Părinte.

C: Mă simt aşa rău azi!

P: Vai, săracul de tine! Vrei o pastilă, ceva?

În toate exemplele de mai sus, comunicarea se produce pentru că se vorbeşte în paralel. Adică, aşa cum vedeţi în desenele de mai sus, cele două răspunsuri merg în paralel, nu se intersectează nicăieri.

Ei... dar ce se întâmplă când răspunsurile se intersectează?

Se întrerupe comunicarea! O să mai vorbim despre asta şi în viitor. 

Voi cu cine întâmpinaţi probleme de comunicare?

Autoevaluarea adulţilor

Eu lucrez la sistemul meu de autoevaluare. Unii ar zice că este o problemă de încredere în sine. Eu zic că este legat de confirmare.

La şcoală este foarte simplu. Totul se învârte în jurul notelor. Ai luat 10, înseamnă că eşti cel mai bun. Ai luat sub 5 înseamnă că eşti varză. Este confirmarea şcolii despre nivelul tău. Părinţii se uită tot la note ca să-şi dea seama dacă au un copil cu probleme. Şi de obicei, se uită comparativ: Dar...colegul cât a luat?  

Tu uneori ştii că notele nu contează. Că ai primit note proaste când ai învăţat de-ai rupt şi alteori nu ai depus acelaşi efort pentru un 10. Dar ceilalţi nu ştiu. Progresul tău la o materie se măsoară după note. Şi te obişnuieşti ca şi tu să te măsori la fel.

Când termini facultatea, se termină şi reperul notelor. Nu mai ai stresul confirmării. Nu te mai întreabă nimeni cât ai progresat. Dar nici nu mai ai un sistem de autoevaluare. Singurele diferenţe vizibile sunt în promovări la serviciu. Dar astea sunt prea rare ca să fie un sistem de măsură valabil şi întemeiat. Şi este posibil ca la un moment dat să nu mai ştii dacă ceea ce faci, faci bine... Aştepţi o notă, o confirmare de la cineva. Aştepţi ca şefu să-ţi zică o vorbă bună, să aprecieze ceea ce faci. Dar mesajele sunt contrastante. Azi poate să te aprecieze, mâine să îţi facă ditamai scandalul legat de o banalitate. La fel ca şi notele din facultate, confirmările sunt subiective. Şi coroniţa de la sfârşit de an nu e o constantă. 

Pentru foarte mulţi dintre noi, obiectivele pe care ni le setăm eşuează pentru că nu au un sistem de măsură potrivit. Şi nu mă refer numai la obiective profesionale, ci şi la obiective personale. Tu îţi setezi un obiectiv, dar nu ştii dacă mergi sau nu în direcţia bună. Şi pentru că la un moment dat realizezi că nu e nimeni în jurul tău care să-ţi dea note pentru progresele făcute, renunţi. Pentru că te gândeşti că dacă nimeni nu remarcă la tine vreo schimbare în bine nu merită să continui. Şi totuşi multe obiective se îndeplinesc în timp şi au obiective mai mici intermediare.

În loc să măsuram mereu progresul spre obiectivul final, nu ar fi poate mai uşor să înregistrăm progresul către obiectivele intermediare? Adică, în loc să mă gândesc că nivelul meu de azi la matematică nu mă ajută să iau Bacul la vară, să învăţ pentru lucrarea de mâine la mate şi să-mi propun să fac mai bine ca data trecută?

Voi cum vă măsuraţi progresele?

Bonus: Adela de la Coaching Essence ne reaminteşte cât de greu am învăţat să mergem când eram mici în articolul acesta.

A Game of Thrones card game - premiul

Mi-am ales jocul premiu de la cei de la Lex Hobby Store. Trebuie să recunosc că a fost dificil pentru că aveau multe jocuri interesante! 

Am ales un joc de cărţi pentru 2-4 persoane bazat pe seria A Song of Ice and Fire a lui George Martin, una dintre fantasy-urile mele preferate. Jocul pe tablă A Game of Thrones deşi mă tenta, mi s-a părut de durată şi de obicei nu rezist la mai mult de 2 ore de joc.

A Game of Thrones Card Game durează maxim 2 ore, se poate juca în 2, 3 sau 4 jucători şi este un joc de strategie. Cu comploturi, influenţe, cărţi frumoase, piese simpatice şi o temă fantasy.

O să fac un review după primele sesiuni de joc!

A fost odata ca niciodata….

A fost odata ca niciodata….

Cui nu-i plac povestile? Datorita lor copilaria noastra a fost mult mai frumoasa. Si acum imi aduc aminte prima mea carte, cum miroseau paginile, ce culoare avea coperta, cum aratau ilustratiile – este una dintre primele si cele mai puternice amintiri din copilarie. Nu cred ca mi-au placut niciodata prea mult povestile cu Fat Frumos si Baba Cloanta, poate pentru ca intr-un fel semanau intre ele – clasica lupta intre Bine si Rau cu Binele care invingea mereu si apoi traiau cu totii fericiti pana la adanci batraneti. Povestile in care m-am regasit mai mult au fost cele in care personajele nu erau doar bune sau doar rele, in care Binele nu invingea intotdeauna, povesti mai intunecate cu finaluri poate neasteptate. Unele dintre acele povesti au fost basmele lui Hauff. Pline de mister si aventura, cu intorsaturi de situatii dintre cele mai neobisnuite, cu personaje care nu erau nici pe departe niste eroi, erau povesti care te captivau, te tineau cu sufletul la gura. Pentru mine erau mult mai reale decat cele clasice. Mai aproape de viata care povestile nu au mereu finaluri fericite, in care chiar daca you do your best, vorba lui Marlyn Monroe, you always get the "fuzzy end of the lollipop.
Lucruri pe care nu le-am inteles niciodata in povestile clasice:
1) De ce din 3 surori, cea mai mica erau mereu cea mai frumoasa si mai desteapta?
2) De ce fata imparatului era mereu folosita ca moneda de schimb (daca imparatul avea probleme cu vreun zmeu si cerea ajutorul tinerilor Feti Frumos, rasplata era mereu fata si jumatate din imparatie)?
3) De ce nu se spune nimic despre ce se intampla dupa nunta imparateasca (toate povestile se termina cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” – cum reuseau insa sa faca asta?
4) Fat Frumos era mereu infatisat ca fiind destept, frumos, viteaz, infratit cu natura, etc – si totusi omul trebuie sa fi avut si ceva defecte, oare care erau?
5) De ce nimeni nu statea nicodata la negocieri cu Zmeul sau Baba Cloanta – poate ca acestia facusera ceva lucururi rele dar ar fi meritat macar sa poata sa-si spuna si ei pasurile inainte ca Fat Frumos sa vina sa mature cu ei pe jos?
Si lista ar putea continua…
In esenta povestile isi au rolul lor, iti insufla idea ca SE POATE, ca daca faci totul ca la carte, respecti regulile, esti bun cu cei din jur, va veni si rasplata la un moment dat. In realitate poti sa faci toate cele de mai sus si sa nu vina nici o rasplata sau aceasta sa vina mult mai tarziu si intr-o cu totul alta forma decat te-ai astepta. In realitate poate ca Fat Frumos nu va veni pe un cal alb sa te salveze din turn, poate ca nici macar nu va fi cel mai frumos cel mai destept si cel mai viteaz, poate ca nu va omori nici un zmeu pentru tine dar in ciuda a tot si a toate te va face fericita. Si asta e ceva in care merita sa crezi.

Al doilea concurs câştigat!

N-am avut niciodată noroc (sau poate nu am crezut în asta), dar se pare că BoardGames Blog vrea să-mi demonstreze că nu am dreptate. Şi nu mă supăr! Acum 2 luni, am participat la un concurs organizat de ei şi am câştigat un joc de societate la tragerea la sorţi, după cum povesteam aici.

La începutul lui august, am participat la un nou concurs iar aseară la tragerea la sorţi am câştigat jocuri de societate în valoare de 100 de lei de la Lex Hobby Store! 

O să vă anunţ şi ce joc mi-am ales cât de curând.

Felicitări tuturor!