Nimic personal

12 oameni furiosi este un film extraordinar. Un film in ultima instanta despre oameni. Despre felul in care “bagajul emotional” al fiecaruia ii influenteaza comportamentul si deciziile pe care le ia. Despre aparente. Despre indiferenta. Despre curajul de a-ti sustine parerile.

Premisa este simpla: 12 jurati care incearca sa stabileasca un verdict intr-un proces de crima. Dezbaterile care au loc pro si contra condamnarii acuzatului sunt insa absolute fabuloase si in ele ne putem regasi cu totii de-o parte sau de alta. Din cei 12 jurati, 11 voteaza initial “vinovat”. Convinsi ca asta cred cu adevarat in mod obiectiv dar de fapt fiecare influentat de ceva personal.

Pentru unii, a se alatura majoritatii votand vinovat inseamna a scapa mai repede de o corvoada pe care nu si-a dorit-o (juratii sunt desemnati de stat), inseamna poate sa ajunga la un meci de baseball sau inapoi la afacerile personale care doar nu se conduc singure. La urma urmei ce sens are sa stai sa despici firul in 4, doar toate probele il incrimineaza pe acuzat, nu-i asa, ce sens are sa pierzi timpul incercand sa intelegi de ce unele bucati mici nu se potrivesc in puzzle, atata timp cat imaginea de ansamblu pare coerenta? De cate ori nu facem si noi asta in viata de zi cu zi – de exemplu semnam o petitie fara sa stim despre ce este vorba cu adevarat, doar pentru ca alti prieteni au facut-o si doar nu ne costa nimic, nu-i asa? Aparent ceva nevinovat daca lasam la o parte faptul ca ne pierdem obisnuinta de a gandi singuri, de analiza lucrurile, poate din comoditate, poate datorita volumului mare de informatii cu care suntem bombardati, disparand insa incet incet ca indivizi si devenind parti componente ale unei inteligente colective de tip Matrix.

Pentru altii, alegerea este dictata de incadrarea acuzatului intr-un tipar. “Astia sunt toti la fel, niste criminali”. Nici nu mai conteaza motivele, dovezile, eticheta este déjà lipita si decizia luata inca inainte de inceperea dezbaterilor. Dar oare nu facem noi asta permanent in viata de zi cu zi? De cate ori nu spunem sau nu gandim – “fata asta s-a culcat cu un barbat la prima intalnire, e o tarfa” sau “tipul asta are un BMW – sigur e un fitos plin de bani cu care nu vrei sa ai nimic de-a face” sau “tipa asta a ajuns intr-o functie de conducere – sigur s-a culcat cu cineva ca sa obtina acest post”; in fiecare zi a vietii noastre lipim, mai mult sau mai putin constient, etichete care nu sunt altceva decat expresia felului in care in care am fost crescuti, educati, oglinda sociala a mediului in care ne-am format ca indivizi – nu ceva ce am am ales in mod deliberat dar care ne umple de multe ori de energii negative si ne blocheaza comunicarea cu niste oameni care poate nu au nici o legatura cu tiparul in care in noi i-am inclus.

Pentru altii conteaza doar faptele luate individual – ei nu pot vedea imaginea de ansamblu, se lovesc in copacii padurii. Copaci foarte solizi, tangibili de altfel – ca doar “toate marturiile martorilor au fost sub juramant, nu putem presupune ca oamenii aceia minteau”. A vedea ansamblul presupune in primul rand sa vrei sa faci asta, sa iti dai interesul poate sa faci un mic efort, sa incerci sa gandesti in spiritul si nu in litera legii. Dar oare cati dintre noi sunt dispusi (atentie, nu capabili, ci dispusi) sa incerce sa faca asta? Nu e mai “safe” sa te bazezi pe ceva tangibil decat sa incepi sa pui totul la indoiala? Sa incerci sa gandesti “outside the box” este in sine un act de curaj si nu multi pot sa-l faca.

Si mai sunt si aceia ale caror decizii sunt de fapt influentate de drame personale – ultimul jurat, cel mai vehement dintre toti, ultimul ramas in picioare cand toti ceilalti se declarasera rand pe rand convinsi ca exista “a reasonable doubt” cu privire la vinovatia acuzatului, se dovedeste a fi fost de fapt marcat de relatia cu fiul sau - “nu e fiul tau, lasa-l sa traiasca” e una dintre ultimele replici ale filmului. Oare cati dintre noi nu suntem influentati poate nu neaparat de drame dar de episoade personale atunci cand relationam cu ceilalti? Probabil ca toti in mai mica sau mai mare masura. Cu totii avem “scheleti in dulap” si ne e frica sa nu iasa la lumina intr-o buna zi.

Pleacand de la acest film, as concluziona ca personal, consider ca in marea majoritate a cazurilor, atitudinea oamenilor fata de noi nu trebuie luata la un mod personal. Ea nu are legatura cu noi ca persoana ci este determinata de multiple aspecte din bagajul emotional al fiecaruia. Ceva ce noi spunem sau facem poate declansa in celalat o anumita reactie din simplul fapt ca ii aminteste acestuia de ceva ce i s-a intmplat o data si care l-a marcat intr-un fel. “Don`t take it personal” ar trebui sa fie motto-ul nostru al tuturor. Incercand sa intelegem mai degraba de ce acea persoana a avut o anumita reactie in loc sa luam reactia ca pe o jignire si in acelasi timp incercand sa intelegem de ce acea reactie ne-a afectat atat de mult (incercand practic sa ne constientizam propriul schelet din dulap), am putea inlatura multe blocaje in comunicare, am fi mai linistiti si in ultima instanta mai fericiti. Nu e deloc ceva usor dar macar merita incercat, one step at the time.

Muzică pentru o duminică leneşă

Pentru o după-amiază de duminică, numai bună de lenevit, vi-o prezint pe Jo Stafford!

Naturalia

Naturalia este unul dintre magazinele mele alimentare preferate. Este mai bun decât Plafar unde nu găseşti decât un număr redus de produse şi doar anumite mărci. La Naturalia găseşti de la produse alimentare la medicamente din plante, cosmetice naturale sau chiar şi vase de lut sau maşini de măcinat.

La fiecare dintre acestea găsiţi multe sortimente şi mărci diferite, de la ieftine la scumpe. Eu merg odată la 2-3 săptămâni pentru următoarele:

• linte
• făină integrală sau de secară
• năut
• mălai bio
• paste integrale
• sare marină
• zahăr brun
• ciocolată bio
• şampon din plante
• cacao bio
• condimente
• cipsuri din cartofi bio
• brânză tofu
• cereale fără zahăr 
• quinoa

Pe parte de făinoase găsiţi produse pe care nu le-am mai văzut nicăieri (făină de năut, de orz, de orez, de soia, de hrişcă), linte de toate culorile, paste din toate făinurile de mai sus, inclusiv produse fără gluten.

Tot la Naturalia găsiţi şi ceai Yogy Tea.

Puteţi comanda şi online de pe site-ul lor, deşi în magazin găsiţi şi alte produse.

Cum se distrau românii odinioară

Cum se distrau românii odinioară este titlul unei noi cărţi istorice scrise de Adrian Majuru, pe care am avut ocazia să-l cunosc cu ocazia plimbărilor tematice organizate de Fundaţia Calea Victoriei. 

Apărută în editura Adevărul, costă 35 de lei  (sau 38 la Cora, acolo unde am găsit-o eu). E o carte frumoasă, scrisă pe înţelesul tuturor, cu poze reprezentative. Mai jos aveţi un fragment din carte preluat de pe site-ul editurii.

La începutul secolului trecut, spiritul ludic era o parte importantă a vieţii sociale, şi tocmai acest ludic natural, firesc, a dispărut din lumea românească a ultimilor cincizeci de ani. În istoria noastră, ludicul a ocupat, după cum vom vedea în cele ce urmează, un loc însemnat. Avem, pe de o parte, distracţiile prilejuite, prin tradiţie, de diferitele evenimente din viaţa fiecăruia, ca de pildă naşterea, botezul, logodna sau căsătoria, emanciparea şi majoratul, dar şi de sărbători creştine, precum Crăciunul, Paştele ori zilele sfinţilor cărora le purtăm numele, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale mai recente, cum ar fi Ziua Naţională, Ziua Muncii, Ziua Tineretului etc. Toate acestea au fost şi sunt celebrate anual, cuprinse fiind într-un calendar cu repere relativ fixe.

Timpurile moderne le-au îmbogăţit însă cu o varietate de „accesorii" cotidiene, care au multiplicat opţiunile ludicului: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocurile de noroc sau de societate, dansul, promenada etc. Contemporaneitatea şi-a impus şi ea propriile repere pe harta ludicului, care au revoluţionat de-a dreptul distracţia: cinematograful, velocipedul, apoi bicicleta, automobilul, iahtul, avionul şi multe altele. Odată cu acestea, mai cu seamă după 1900, sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracţiilor, oferindu-le alternativă şi celor care doreau amuzament şi relaxare active: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul, în vreme ce sporturile mai dure, precum pugilismul, hocheiul, atletismul etc., au fost îmbrăţişate de toţi cei cu spirit competitiv şi dornici să facă performanţă. 

Noutăţi în materie de distracţie

După cum se vede, majoritatea noutăţilor în materie de distracţie din ultimele trei sute de ani au înflorit în mediul urban, tocmai fiindcă oraşul a oferit înmiite posibilităţi de afirmare şi manifestare a ludicului, atât individual, cât şi colectiv, încă din Evul Mediu. Bucureştii nu făceau excepţie: „[...] în toate părţile se deschideau grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau «Căstrişoaii», luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul cofetar Fial­kowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la «Grădina de Lipsca». [...] Pe rând veneau în Bucureşti prestigidatori ca «profesorul Buren», teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W. Humpel, sosit atunci din Constantinopol, «profesorul» Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu «seradele spirituale», fel de fel de trupe străine. Lumea de rând care «bisuia» avea petrecerea serbărilor oficiale, în care se făceau jocuri acrobatice, şi un «mare foc de artificii», pe când lumea bună avea representaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale «celebrităţilor» străine. [...] Sunt berării, ca a lui K. Roth, «restaurante italiene şi parisiene», cu antreprenori străini sau evrei din ţară; cafenele vienese, ca «zum Mohren» a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se clădesc hoteluri mari, în stil apusean, ca «Hotel de France», care a rămas până astăzi, «Hotel zur Stadt Wien», al lui Horaczek, «Hotel de Londres», «Otel St. Petersburg»". 

Cum a îmbogăţit oraşul istoria ludicului

„Elegantele se coafează la frizerii, ca M-me Wagner «aus Wien», se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau «demoazel Maria, directriţă de marşanderie»; sunt parfumerii, ca a Madelenei Marcovici în Hanul Villacrosse, şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi, «pantaloni Jacman», servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un Schakowski. Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francesi, ca Iuliu Villacrosse şi Tillaye. Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică. Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, «à la galérie vitrée» [Hotel de France], August Frederic Hock, dau clienţilor «daghereotopii». Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe când «Oberdoktorul» Hatschek de la Telega întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, «optic din Bavaria». [...] S-a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magasinul de vinuri de la Massenza. [...] Ba găseşti şi un «Magassin anglais»" (n.r. - însemnările îi aparţin lui Nicolae Iorga).

Iată cum oraşul a adăugat, a construit şi a îmbogăţit istoria ludicului, pe care vom încerca să o descoperim împreună, scoţând la iveală ce s-a pierdut pe măsura trecerii timpului şi ce a adus nou fiecare generaţie în privinţa distracţiei.  

La graniţa dintre ani: sărbătorile în România de altădată

Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi ori acoperite de straturi de noroi şi pline de băltoace adânci, sărbătorile treceau cu repeziciune, iar viaţa cunoştea prea puţine oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt ritm, spre deosebire de adulţi, aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăbdare: colindatul, Steaua, Moş Ajunul, Sorcova. Apoi, jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii.

Athenée Palace, Bucureşti, în perioada interbelică

Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în cartierele semiperiferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici-colo apărea câte un brăduţ împodobit, iar cadoul căpăta alt sens, culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă cântau colinde, iar vizitele rudelor şi prietenilor erau cultivate în fiecare an în perioada sărbătorilor.

Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi artere proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici, cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată - era spaţiul cosmopolit al protipendadei, oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Aici, sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar toaletele pregătite, la rândul lor, de luni de zile îmbrăcau o lume selectă, unită de veselia împrejurărilor, dar şi de interese.

Moş Gerilă ia locul lui Moş Crăciun

Anii puterii populare i-au alungat pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă.

Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase - aşa cum ne arată ziarul „Naţiunea" din decembrie 1948 -, într-un proletar robust, străbătând periferiile îngheţate ale unui oraş, având în mâna stângă carnetul de partid. Şi, în timp ce alerga în miez de noapte, vechile accesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradiţională, iar vestitul palton roşu lăsa vederii bustul dezvelit în gerul oţelit de iarnă. Această imagine arată foarte clar efortul oficial de înlocuire a vechilor simboluri legate de tradiţie.

Cu trecerea generaţiilor, copiii s-au obişnuit cu „Moş Gerilă", ceea ce dovedea, din nefericire, că metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor nu era doar de faţadă. Situaţia s-a mai calmat către anii '60, iar proletarul voinic i-a cedat locul unui Moş Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsând carnetul de partid pentru alte împrejurări. 

Calea Victoriei

Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: pomul de iarnă devenise nelipsit din aproape fiecare casă începând cu anii '70, iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute. Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi bucuroşi, acela nu poate fi decât noaptea dintre ani, cu atât mai mult, cu cât există credinţa, foarte veche, potrivit căreia, aşa cum ne simţim la miezul nopţii, tot aşa ne va merge în anul ce vine. Astăzi cunoaştem frenezia cumpărăturilor, însă cum se trăia acest eveniment cu o sută de ani în urmă sau chiar la jumătatea secolului al XX-lea?

Când venea Anul Nou, era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el şi toată lumea se distra, cu muzica şi dansurile care erau atunci la modă. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să pornească la sorcovit, începând cu naşul şi trecând pe rând, la ceilalţi invitaţi. Acum primeau numai bani. Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, fiindcă la nivelul masei a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece şi prima întâlnire din noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din a doua parte a secolului al XIX-lea, dar obiceiul a coborât şi către clasa medie la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial.

Revelionul a detronat grandoarea balului

Odinioară, înainte ca acest obicei să se statornicească, anul era deschis de primul bal, din 6 ianuarie. Palatul Şuţu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat grandoarea balului, care a dispărut cu totul după 1916. În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc., dar erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţe care mergeau pe şine, soldăţei de plumb. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, „Hopa-Mitică", pitici... era o mare bucurie. Sărbătoarea se trăia în familie, împreună cu cei dragi şi mai rar într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de Anul Nou. Era obiceiul să se facă mici surprize celor apropiaţi, precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa lor, mici cadouri, dar şi vizite pe neanunţate.

Sărbătoare la căminul cultural

Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială a fiecăruia, dar, indiferent de aceasta, era un prilej foarte potrivit pentru socializare şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul - paradoxal - în anii puterii populare, când cei mai norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină prefăcută ad-hoc în sală de dans.

Nou-înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural - în regimul precedent se numeau „atenee populare" -, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi cântau melodii la modă, spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună. Această modă, foarte gustată, de alt­fel, a dispărut la finalul anilor '70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul Cântării României şi al regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate, dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice. Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor '80, într-un fel foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în anii '50.

Adrian Majuru

Tea for One - Animals

Continuăm seria ceainicelor Tea for One cu animăluţe. Puteţi intra pe linkurile magazinelor dacă doriţi să achiziţionaţi un anumit model.

Roy Kirkham

Details Art

Price & Kensington

Daisy mi se pare foarte simpatică. Vouă?

Back to Basics

Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată problema diferenţierii lucurilor simple de cele moderne, industrializate sau tehnologizate. Eu în schimb parcă încep să văd mai multă bucurie în lucrurile simple şi autentice.

Încep să mă bucur mai mult de o mâncare făcută în casă decât de una de restaurant sau semipreparată. Mă bucur mai mult să petrec timp cu familia şi prietenii pe care-i simt aproape, decât să vorbesc pe mess. Just to hang out! Mă bucur mai mult de un foc în sobă decât de căldura emanată artificial de centralele termice. Mă bucur să mă joc cu un animal viu, cu suflet şi personalitate decât să mă joc jocuri psihologice pentru adulţi. Mă bucur în continuare de tihna unei zile petrecute în pat cu o carte în mână decât de un ebook.  Mă bucur să mă plimb  pe jos cât de mult pot, decât să iau maşina. Mă bucur mai mult de hainele din bumbac decât de cele la modă din poliester şi acrylic. Mă bucur de cosmeticele de la magazinele naturiste mai mult decât cele de lux pline de conservanţi şi aluminiu. Mă bucur mai mult de pantofii cu talpă ortopedică sau plată decât de tocurile cui care îţi fac piciorul subţire şi îţi îndoaie coloana. Mă bucur mai mult să-mi fac singură bijuterii şi accesorii, decât să port cristale Swarovski. Mă bucur să iau ceai şi tinctura Hapciu când sunt răcită decât o aspirină.

Într-o lume în care uităm cine suntem şi ce ne defineşte ca oameni, încet, încet, revin la vorbele bătrânilor. Tot lucrurile simple îţi aduc mai multă linişte! 

Plăcintă cu mazăre

Am adaptat în seara asta o plăcintă de pe blogul Laurei Adamache. Reţeta era pentru o plăcintă cu brânză, doar că eu am pus şi mazăre fiartă. Rezultatul a ieşit ceva crocant, sărat şi gustos. Merge pe post de cină sau de aperitiv.

Ingrediente tavă de yena

• 310 gr făină integrală
• 200 ml lapte
• 2 ouă mari
• 15 gr drojdie proaspată/5 gr drojdie uscată
• 4-5 linguri ulei
• 2 linguriţe gris
•  200 gr mazăre fiartă
• 2 căni brânză telemea şi cascaval rase
• mac

 Am amestecat făina, laptele, ouăle, drojdia sfărâmată şi uleiul până a rezultat un fel de cocă. Am tapetat tava cu unt şi griş şi am turnat o jumate din cocă. Peste primul rând de cocă am mai presărat puţin griş. Apoi am pus mazărea fiartă (15 minute în apă clocotită) şi brânza cu caşcavalul. Pe deasupra am turnat restul de cocă. La final am presărat bobiţe de mac. Macul şi grişul o ajută să fie mai crocantă.

Se lasă în tavă 25-30 de minute acoperită. Se dă la cuptorul preîncălzit la 160 grade timp de 25-30 de minute până se întăreşte.

 

Poftă bună!

Jamie Woon

L-am descoperit pe Jamie Woon căutând pe Google versurile unei melodii pe care o auzisem la radio şi îmi părea a fi vocea lui Randi (Morandi) I walked when I shoulda run/ I ran when I shoulda walked

Am aflat că melodia se cheamă Shoulda şi interpretul este Jamie Woon. Tipul are nişte melodii foarte senzuale şi touchy aşa, după cum scria un fan pe Youtube im going to learn this on guitar and then get SO MUCH SEX!

Preferatele mele sunt Spirits, Gravity , You are not alone, Eye on you. (daţi click pe nume pentru a le asculta pe YouTube)

Vă las cu Shoulda

Eşarfa

Azi dimineaţă când m-am trezit am văzut pe pat o mulţime de eşarfe. Colorate, lungi,  miţoase, fine, aspre, din lână, mătase, bumbac... o nebunie!

Am început să le ating şi să le ridic uşor de pe pat. Una câte una. 

Surprinzător, eşarfele erau tensionate. Ca şi cum ceva ţinea de ele. Unele opuneau mai multă rezistenţă ca altele. Cu cât trăgeam mai tare, erau tot mai prinse.

Le-am lăsat pe toate jos, mai puţin pe una. Şi am început să îi caut celălalt capăt.  Mă gândeam că  este prins într-un cui ceva... Mergând, am  început să mi-o înfăşor în jurul gâtului. Îmi stătea atât de bine... Mă simţeam minunat... Abia aşteptam să o am pe toată!

 Dar, cu cât mergeam mai mult, eşarfa devenea tot mai rigidă, ca un lanţ!

La început mi s-a părut interesant, dar treptat, am devenit agitată, iritată şi speriată. Nu ştiam ce se întâmplă cu ea. Simţeam cum mă sugrumă!

Mi-am dat-o jos de la gât, dar fără s-o las din mână  am urmat-o în continuare. Am început să simt că se mişcă. Parcă o activa ceva din capătul celălalt. Şi mişcându-se, parcă vroia să se zbată, să îmi cadă din mână! Imi puteam auzi propria repiraţie agitată şi îndârjită. M-am ambiţionat şi mi-am zis că mie nu mi se poate întâmpla una ca asta!  Nu pot s-o las să cadă! Trebuie să ajung la capătul ei! Aşa că am prins-o cu putere şi  am mers mai departe...

Obosisem, dar simţeam că mai e puţin. Când.... fără să fac eu nimic, eşarfa a cedat! S-a eliberat din strânsoare şi pentru prima dată i-am văzut capătul!

La capătul celalalt era o persoană! Nu un cui! O persoană care renunţase să mai ţină de eşarfă. Pentru că o trăsesem eu pe toată! Acum aveam eşarfa numai pentru mine, dar uitându-mă pentru prima dată cu adevărat la ea, am văzut că se deteriorase de la atâta tras. Nu mai era bună de nimic...

 

Cum ar fi dacă fiecare dintre relaţiile noastre (de cuplu sau nu) ar fi simbolizate printr-o eşarfă? Şi dacă fiecare dintre noi ar ţine de câte un capăt al ei?

V-aţi gândit vreodată cu ce afectaţi relaţia prin faptul că trageţi prea mult de ea? Prin faptul că mergeţi prea departe şi îl sufocaţi pe celalalt? Sau că din contră, că o lăsaţi din mână la prima tensiune ivită? Că nu vedeţi semnalele pe care vi le transmite pe parcurs? Că nu îl auziţi, nu îl simţiţi deşi e acolo? Că presupuneţi că ştiţi ce e de partea cealaltă, ce gândeşte, ce simte, ce nevoi are? Fără să vă mai obosiţi să ascultaţi şi părerea lui? Că vă proiectaţi propriile vise asupra celuilalt şi vă aşteptaţi să vă răspundă într-un anumit fel? Că îi impuneţi să facă anumite lucruri, sau că aveţi pretenţia de la el să vă ghicească gândurile? Că vă supăraţi pentru un refuz al unei propuneri pe care o lansaţi? Şi apoi, ca un apogeu, vă miraţi că v-a părasit sau că a renunţat să mai lupte?

Cum ar rezista eşarfa cel mai bine?

Ţinând amândoi doar de jumate din ea. Şi respectându-i celuilalt dreptul de a vă răspunde propunerilor, de a creşte, de a se dezvolta în mod independent prin propriile forţe şi luând propriile decizii.


O relaţie nu înseamnă 1+1 = 2 . O relaţie nu înseamnă NOI (facem, mergem, vrem),.

O relaţie înseamnă 1+1= 3! Eu, tu şi relaţia. O relaţie în care EU şi cu TINE, ca indivizi  împliniţi, simţim mare plăcere să împărtăşim un moment, o călătorie, un concert, o locuinţă, o viaţă împreună!


 

Când o să reuşim să îi acordăm celuilalt libertatea de a ne alege, vom fi şi noi liberi!

I'm dreaming of a white house

Nu mai pot să visez la un Crăciun alb, dar pot să ma bucur ca se răceşte vremea şi poate poate văd şi eu puţină zăpadă. Până atunci visez să mă trezesc într-o casă între pini înzăpeziţi. Cum este casa proiectată într-un orăşel din California de către John Maniscalco Architecture.

 Cel mai mult mi-ar plăcea să stau pe scările în spirală şi să văd cum ninge cu o carte în mână şi o pătură călduroasă pe umeri.

 

 Weekend plăcut!

Turte cu praz

Ieri am făcut ceva foarte bun, mai precis un fel de clătită/plăcintă cu praz, după reţeta Inei Todoran.

Am folosit aşa:

450 gr făină integrală

250 ml apă fierbinte

sare

ulei de măsline

1 praz (partea verde)

Se amestecă făina cu apa clocotită şi se frământă cu mâna până începe să se desprindă aluatul de pe pereţii castronului.  Se face o bilă din aluat. Dacă aluatul tot se lipeşte de mâini, mai puneţi puţină făină atunci când modelaţi bila.

Se lasă bila de aluat acoperită 45 de minute şi apoi se taie în 6 părţi egale, care se modelează la rândul lor în bile. Fiecare bilă de aluat se întinde apoi pe masă cu făcăleţul. Se unge apoi cu ulei, şi se presară praz şi sare pe deasupra. Se rulează apoi cu mâna ca un cozonac. Apoi se roteşte aluatul spre interior ca un melc şi se mai întinde puţin cu făcăleţul. 

Plăcintele se prăjesc până capătă o culoare maronie.

La gust par un fel de merdenele, doar că mai bune.

Şi pentru că mi-a mai rămas praz, am mai făcut un fel de pastă (care merge foarte bine împreună cu turtele), mixând la robot următoarele:

150 gr linte verde fiartă

2 cartofi fierţi

1 praz fiert

1 legătură pătrunjel

zeama de la 1 lămâie

sare, piper, 2 lg ulei

Poftă bună!

Vreţi un pui de Jack Russel?

Câinele Danei Rogoz este tatăl unor puiuţi de Jack Russel foarte drăgălaşi. Dacă vă interesează unul dintre ei, aflaţi mai multe detalii aici.

Teatru Labirint

Woooww....Ce weekend! Abia azi mi-am revenit puţin din experienţa Teatrului Labirint pe care l-am creat împreună cu nişte oameni speciali la Incubator 107. Trebuie să mărturisesc că habar n-aveam despre ce este vorba atunci când m-am înscris. Şi chiar acum când am aflat, tot nu pot să explic. Este o experienţă diferită pentru fiecare participant. Pentru mine ultimele 2 săptămâni au trecut pe negândite... culminând cu atribuirea numelui de creator de labirint, ceea ce mă duce mult cu gândul la arhitecţii de vise din Inception. Diferenţa cred că este aceea că noi am creat un cadru de vis pe care fiecare l-a umplut cu propriile sale vise, frici, dorinţe, emoţii... 

Să ai ocazia să faci asta pentru un necunoscut şi să reuşeşti să îi scoţi la suprafaţă chiar şi pentru câteva minute adevăratul EU, asta e ceva ce nu se uită!  

Thank you guys! Abia aştept data viitoare!

Pentru cine vrea să participe la o astfel de experienţă, sunt 3 evenimente planificate pentru 2012 dintre care unul în Orşova în luna august. Mai multe detalii aici.

Kissing a Fool

Videoclipurile nu au o calitate deosebită, dar ascultaţi melodia. Eu abia am descoperit-o şi am pus-o pe repeat :) Aveţi două versiuni ale aceleiaşi melodii  - Kissing a Fool


George Michael

Michael Buble

Care vă place mai mult? Mie amândouă, dar parcă puţin mai mult George Michael.

De ce luăm lucrurile personal

Ştii cum e când eşti foarte entuziasmat de ceva?

Simţi cum îţi bate inima repede?  Pune mâna în dreptul ei şi ascult-o!

Uită-te în oglindă şi vezi cum zâmbeşti cu gura până la urechi! În mod necontrolat.

Şi parcă nu ai stare... Îţi vine să spui lumii întregi motivul entuziasmului tău.

Cauţi pe cineva care ştii că te înţelege, care îţi este apropiat şi îi împărtăşeşti bucuria ta.

Şi tot aşa cum ţi se pare ţie normal... cel din faţa ta îţi pune întrebarea : Ce mare chestie?  sau Ce nevoie ai tu ce X lucru?

Un fel de ZBAAAAAAAAAAANGGGG!!!!!!  Trezirea!!!

Primul sentiment e de durere. Că celălalt nu te înţelege şi nu împărtăşeşte cu tine bucuria pe care o simţi. Apoi, ca un sentiment fals (sau racket în analiza tranzacţională) vine furia, şi cu ea încercarea de a te justifica.

Cum de nu înţelegi? Păi este foarte important pentru mine pentru că.... şi pentru că... 

 Timp în care celălalt tot strâmbă din nas şi este nemulţumit de justificările pe care i le prezinţi. 

Este şi normal, pentru că el de fapt înţelege foarte bine de eşti fericit. Dar pentru el este o suferinţă să-i vadă pe ceilalţi fericiţi, când el este atât de nefericit în adâncul sufletului. Şi nu este dispus să primească sentimentul tău.

Tu la rândul tău suferi pentru că aveai aşteptări de la el să îţi împărtăşească sentimentul, ceea ce nu s-a întâmplat. Şi toată prietenia voastră se poate duce pe apa sâmbetei într-o fracţiune de secundă... 

Ce poţi face să eviţi acest lucru? Nu, soluţia nu este să nu mai împărtăşeşti bucuriile tale cu nimeni. Ci s-o faci cu inima deschisă la fel ca întotdeauna. Tu poţi să dai bucuria ta, aşa cum simţi. Dacă celălalt vrea s-o accepte sau nu, este alegerea lui. Bucuria ta este încă acolo, încă în tine. Faptul că nu îţi este acceptată oferta ta nu înseamnă că nu este bună. Nu înseamnă că ai făcut un lucru prost sau rău.  Nu-l învinovăţi pe cel care o refuză. Refuzul nu este legat de tine ca individ. Nu te refuză pe tine. Refuză oferta ta. Din motivele lui. Asta nu înseamnă că nu te iubeşte ca persoană, sau că nu ar accepta cu dragă inimă alte oferte ale tale.

 Nu lua lucrurile personal!!! Nu sunt legate de tine!

Nu renunţa la o persoană doar pentru că ţi-a refuzat o ofertă. Nu fugi, nu te ascunde! Gândeşte-te că tu ai servit o minge şi mingea este acum în celălalt teren. E dreptul celuilalt jucător s-o lovească înapoi spre tine, sau să lase racheta jos şi să spună că a obosit. Nu te refuză pe tine! Refuză să mai joace pentru moment.

Este ok! Ce v-a adus împreună este încă acolo! Permite-i celuilalt să decidă dacă vrea să joace un anumit joc cu tine. Nu-l forţa! Are acelaşi drept ca şi tine să facă ceea ce simte. Şi tu îl vrei ca prieten, nu ca marioneta care să facă exact ce vrei tu, nu-i aşa?

Fără grabă

Când începe un nou an şi tu parcă ai rămas în cel dinainte, trebuie să păşeşti uşor până te obişnuieşti. Ca într-un Teatru Labirint pe care o să-l organizeze sâmbătă Incubator 107. Eu nu mă grăbesc. Descopăr pe îndelete... 

Voi?