Pornind de la fimuleţul de mai jos, un discurs al lui Will Smith pe care poate îl ştiţi....
Despre alergare (running).
Pentru mine efortul fizic este exact cum zice Will: un omuleţ mic din capul tău îţi zice că nu poţi (v-am povestit eu despre Jocul Interior aici şi aici), că te doare, că este greu. Te face să te întrebi cam ce cauţi tu acolo...?
Acesta este un motiv pentru care merg la munte. Când eram mică, uram mersul la munte. Oboseam în primele 10 minute, mi se făcea sete şi începeam să întreb ca măgarul din Shrek: Are we there yet? Asta în primă fază. După care începeam să plâng, să MĂ plâng, să îi bodogăn pe cei care mă târâseră să văd nişte bolovani în mijlocul pustietăţii. Evident că nu abandonam niciodată sau nu mă întorceam în drum. Şi la finalul zilei eram un pic mândră de mine că reuşisem :) Asta se întâmpla până pe la 14 ani.
În timp, am ajuns să merg la munte cu persoane care erau chiar mai plângăcioase ca mine. Şi mă trezeam că îi încurajam eu pe ei să meargă mai departe...Culmea...nu mi se mai părea atât de greu drumul!
Acum, nu trece vară fără să merg la munte să fac măcar un traseu. Încă mă opresc de 100 de ori, beau tone de apă, obosesc şi mi se pare lung drumul. Dar cumva... îmi dau seama că asta nu mă va opri. Pentru că pot să fac asta. Pot să merg mai departe. Pot să ajung pe vârf.
Şi vocea aia care îmi zicea că nu pot, atunci când eram mică, acum zice: Hai, încă un pas! Hai că poţi! Este extraordinar ce faci! Îţi depăşeşţi limitele! Gândeşte-te ce bine o să fie când ajungi în vârf!
Am parte de un mic coach interior care mă încurajează să fac paşi mici!
Despre citit (reading) vă povestesc altă dată pentru că sunt multe de spus.
Despre citit (reading) vă povestesc altă dată pentru că sunt multe de spus.
Voi ce părere aveţi despre teoria lui Will?
