În Golden Compass, fiecare om avea sufletul în exteriorul corpului, într-un animal sau pasăre care îi urma tot timpul. Dacă cineva omora sufletul, omora implicit şi omul. Şi invers.
La copii, animalul în care stătea sufletul se tot schimba până când, adult fiind, îşi găsea un corp stabil.
Dacă sufletul vostru ar fi la vedere, într-un animăluţ, care ar fi acela? Şi cum ar fi să vă vadă toţi sufletul? Şi să vedeţi alte suflete? Imaginaţi-vă că toate emoţiile, sentimentele voastre ar fi la vedere dublu. Prin chipurile voastre, şi prin limbajul nonverbal al unui animal. Cum ar fi asta?
Ce ar fi diferit în aţi vedea sufletul faţă de a-l simţi, cum o facem noi? L-am înţelege mai bine? Am avea mai mare grijă de el? L-am iubi mai mult?
Mi se pare că am fi mai stăpâni pe noi, văzând că este cineva în permanenţă alături de noi. Deşi, sufletele noastre nu comunică mereu cu noi? Nu ne dau semne când ceva nu este în regulă? Sau nu se bucură când ceva le face să fie împlinite? Oare le-am asculta mai mult dacă le-am vedea?
Într-un fel, cred că nu s-ar schimba multe. Dacă am vrea să nu le ascultăm, le-am spune să tacă, sau dacă le-am vrea susţinerea am fi atente la ele.
Voi vă ascultaţi sufletele? Ce spun?
