Sunt o mare cinefilă. Îmi place să văd filme. Acasă, la cinema, la prieteni... cam oriunde. La fel ca şi muzica pe care o ascult, mă uit la filme în funcţie de dispoziţie. Vineri am văzut un film diferit de comediile mai bune sau mai proaste care sunt de obicei în oraş.
Se numeşte Drive. Actorul principal, Ryan Gosling, este un tip care mie îmi place foarte mult pentru cât de bine joacă.
Drive este poate una dintre cele mai bune producţii din ultimul timp. Drive are acţiune, suspans, love-story, dramă... cam ce-i trebuie unui film ca să te ţină acolo 2 ore. Mai are o coloană sonoră genială şi o regie impecabilă, atât cât mă pricep eu şi nu numai. Regizorul său a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Cannes pentru acest film, asta ca să vă faceţi o impresie.
Iar băieţaşul ăsta, Ryan, reuşeşte să transmită atât de multe emoţii prin atât de puţine cuvinte, încât eu îl văd ca un candidat sigur la Oscar. Mai arată şi bine, dar asta-i cu totul altă poveste.
Ieşind de la film însă, părerile publicului difereau destul de mult de ale mele. Poate şi pentru că lumea vroia un film uşurel de vineri seara, nu un film aşa de lent... Nici eu nu pornisem setată pe ideea de film profund, înălţător şi dramatic. Dar na... pusă în faţa faptului împlinit nu am putut să neg ceea ce am văzut. M- a prins cu totul.
Reacţia celorlalţi însă, mă face să-mi dau seama încă o dată de cât de frică le este multora de sentimente. Să rezoneze cu ceva, cu cineva. Să se implice. Cât de greu le este să spună că sunt impresionaţi, mişcaţi, cât de frică le este să simtă...
Îmi pare rău pentru ei într-un fel.
Trebuie să fie tare trist să trăieşti într-o lume pe care nu îţi permiţi să o simţi. În care te ascunzi de toţi, şi chiar de tine ca să nu fii rănit.
Te aperi, dar pierzi atât de multe...
