Muzică de meditaţie

În luna martie am descoperit Tai Chi la Incubator 107. Tai Chi face parte din clasa artelor marţiale interne, concentrându-se pe redescoperirea energiei interne din fiecare om, şi folosirea ei pentru a echilibra trupul şi sufletul. Este o întreagă filozofie de viaţă, care se axează pe puterea din noi, pe interior, nu pe exterior. Tai Chi este practicat în China la toate vârstele, fiind ceva normal pentru ei. Avantajul este că nu foloseşte forţa fizică, ci pe cea internă, astfel încât fiecare se poate mişca în ritmul corpului său, şi pe cât de flexibil este. Intraţi aici pentru un filmuleţ demonstrativ.

Dacă simţiţi uneori nevoia de a petrece timp voi cu voi, şi de a vă găsi echilibrul, puteţi să ascultaţi o muzică de meditaţie, care să vă ajute.

Jocurile Foamei - filmul

Vă spuneam că urmează să merg în weekend la 2 evenimente: concertul lui Brenciu şi premiera de la Jocurile Foamei. 

Despre concert o să fiu scurtă. Brenciu a fost genial. Mai mult decât un concert muzical. A fost un spectacol de stand-up comedy, cu descoperirea de noi talente, confirmarea talentelor de la Vocea României plus numeroase piese proprii sau coveruri sau momente teatrale. HB Orchestra este mai mult decât un suport instrumental pentru solist. Fiecare membru al formaţiei cântă şi voce în plus faţă de cel puţin un instrument muzical. Au fost 3 ore jumate de spectacol, la care unii nu au mai rezistat (vezi Toni Grecu, prins la mijlocul unui rând din care nu mai putea să iasă pentru a ajunge într-un loc din care să scape de cele 4 beri...:)) Horia a schimbat cred vreo 5 costume, a dansat, a cântat, a improvizat... Un adevărat show-man cu o energie imensă. Următorul spectacol va fi în noiembrie tot la Sala Palatului, când tema va fi swing, un omagiu pentru Frank Sinatra. Intraţi aici pentru un filmuleţ din concert.

Despre Jocurile Foamei nici nu ştiu ce să vă zic. Vă mai amintiţi cum am devorat cărţile şi cu cât entuziasm aşteptam filmul. Eram nerăbdătoare să îi văd portretizaţi pe Katniss şi Peeta, mai ales că aveam o altă imagine despre ei. Filmul mi-a adus o surpriză plăcută prin Jennifer Lawrence, care reuşeşte să redea imaginea adolescentei puternice şi aprige, deşi fizic e mult mai solidă decât personajul din carte. Mi-au mai plăcut Stanley Tucci în rolul prezentatorului carismatic, Elizabeth Banks în rolul pestriţei Effie şi Woddy în rolul lui Haymitch. Chiar şi Josh Hutcherson a portretizat un Peeta credibil. Mi-a plăcut contrastul scenografic dintre districte şi Capitoliu, ca mijloc de a sublinia diferenţele dintre vieţile locuitorilor. Mi-a plăcut cum au reuşit să introducă diverse lucruri ce în carte erau povestite la persoana I din perspectiva lui Katniss. Mai ales, în arenă, imaginile din platoul creatorilor de joc, sunt o licenţă necesară pentru a explica ce se întâmplă.Şi mi-a plăcut că filmul respectă cartea din punct de vedere narativ.

Ce nu mi-a plăcut, şi unde cred că ar fi putut să mai lucreze, sunt relaţiile dintre personaje. Nu ştiu cum mi s-ar fi părut filmul dacă nu citeam cartea, dar eu mă aşteptam să văd chimia dintre personaje. Să văd o mai mare dezvoltare a relaţiilor Katniss-Peeta, Katniss-Rue care în carte stau la baza desfăşurării ulterioare a acţiunii. Tot ce se întâmplă în arenă, deşi fidelă cărţii, mi se pare că se concentrează foarte mult pe firul narativ, pe redarea evenimentelor. Ceea ce pierde însă, este complexitatea personajelor. Deşi filmul durează 142 min, toată partea din arenă se derulează mult prea repede, şi momente esenţiale sunt depăşite fără încărcătura emoţională din carte. Scena morţii lui Rue, sau timpul petrecut în peşteră. La fel, nu mi se pare că s-a pus suficient accent pe toată cruzimea jocurilor. Pe greutăţile întâmpinate de Katniss care suferea de sete şi foame sau de Peeta care era pe moarte. Şi multe altele...

Am înţeles că fimul a fost făcut să fie posibil de văzut de copii de 13 ani. Şi poate şi din cauza asta pierde atât de mult... Puţin mai multă cruzime nu ar fi stricat pe ici-colo... Pentru mine, cartea nu a fost una pentru copii. A fost o carte noir, o alternativă la Stăpânul Muştelor. Nimic nu este de copii acolo, indiferent că protagoniştii sunt copii. 

Dar... asta e doar părerea mea. 

Aş vrea să văd şi părerile voastre.

Spaghetti alla piastra

 Pentru că mănânc ocazional la Chopstix şi la Tratoria del Calcio, am zis să încerc să fac şi eu acasă nişte tăieţei de-ai lor. Aşa că am combinat cele două reţete. Rezultatul îl vedeţi mai jos şi vi-l recomand cu toată încrederea. Este delicios!

Ingrediente pentru 4 persoane:

250 gr tăieţei de orez

10 căţei de usturoi

2 ardei 

10 roşii deshidratate în ulei

sos de soia

Tăieţeii se fierb conform instrucţiunilor de pe ambalaj. Eu am cumpărat de la Mega Image şi tăieţeii, roşiile şi sosul de soia, marca proprie Delhaize.

Ardeii se taie cubuleţe şi se pun în tigaie împreună cu usturoiul şi se călesc împreună cu roşiile. Eu am folosit puţin ulei din borcanul roşiilor. Tăieţeii se scurg de apă şi se pun în tigaie peste legume, câteva minute. Se amestecă toate bine pe foc şi apoi se scot pe farfurie. Se adaugă sos de soia după gust. Sosul are sare, aşa că eu pun sos light. Puteţi pune şi creveţi decorticaţi dacă aveţi. Merg foarte bine împreună.

Tăieţeii se mănâncă imediat, calzi. Poftă bună!

Dance with the Dragons - partea 5 a seriei Cântec de Gheaţă şi Foc

Vorbeam de romane fantasy acum ceva timp, şi de apariţia mult aşteptatei părţi 5 a seriei lui George Martin A Song of Ice and Fire. 

Dansul Dragonilor continuă acţiunea din Iureşul Săbiilor, pe planul personajelor care nu apar în Festinul Ciorilor: Jon, Tyrion, Daenerys, Theon Greyjoy, Bran, Davos. A fost un efort să o citesc pe alocuri, pentru că apar tot felul de personaje noi, au şi trecut vreo 2 ani de când am citit ultimele volume, şi nu mai înţelegeam cine ce face şi de ce. Un lucru foarte bun este descrierea caselor la sfârşitul cărţii, un fel de arbore genealogic cu care am stat în faţă pe ici colo. 

Acţiunea cărţii merge temporal în paralel cu cea din Festinul Ciorilor iar spre sfârşit, încep să se reunească toate personajele. În afara personajelor deja conturate, planul cu Theon şi Boltonii mi s-a părut foarte dark şi palpitant. Cum deja ne-a obişnuit George Martin, sunt o mulţime de întorsături de situaţie, de intrigi chiar şi unde nu te aştepţi iar finalul ne lasă evident să sperăm la ultimele 2 volume încă nescrise. Iarna se tot apropie, devenind un pericol nou şi comun. Te face să te gândeşti ce îi aşteaptă pe locuitorii regatelor în volumul următor The Winds of Winter. Iar mâncatul de şobolani ajunge să pară o normalitate. 

Cât despre personajele noi, unele sunt surprinzătoare, apar tot felul de aspiranţi la tron, oameni-lup, dragoni, creaturi cu ochi albaştri, spirite demult uitate în pădurea vechilor zei...

Nemira are o reducere la Dansul Dragonilor, de 35%. O găsiţi la 82,49 ron, aici.

Pe 1 aprilie, nu uitaţi că revine serialul Game of Thrones cu seria 2. Vizionaţi aici  trailerul.

De văzut

Se anunţă un weekend interesant cu concertul lui Horia Brenciu la Sala Palatului şi premiera la Jocurile Foamei. Am mai văzut un film cu Josh Hutcherson recent şi mi-am mai schimbat părerea despre el, s-ar putea să-mi placă în rolul lui Peeta. Oricum, o să fie interesant.

Până atunci vă recomand cu mare drag un film genial cu Clint Eastwood, Gran Torino.

Voi ce planuri de weekend aveţi?

Pâine cu măsline şi degeţele de avocado

Nu am mai postat demult o reţetă, aşa că astăzi vă prezint 2 lucruri noi pe care le-am testat în bucătărie de curând. Ar fi întâi o pâine cu măsline, a cărei reţetă o puteţi vedea pe blogul Laurei.

Pe scurt, se face un aluat din:

• 500 gr faina
• 370 gr apa calduta
• 15 gr drojdie proaspata/4 gr dorjdie uscata
• 1 lingurita miere/zahar/malt
• 1 lingurita rasa sare
• 100-125 gr masline negre

Se lasă la dospit 2 ore după care se coace la 220 grade într-o cratiţă rotundă încinsă în prealabil. Timpul de coacere este cam de 55 minute. 

 Eu am folosit făină integrală. Rezultatul a fost uşor sfărâmăcios, dar coaja a ieşit demenţială!

Al doilea preparat, creaţie proprie au fost degeţelele de avocado.

Ingrediente:

2 avocado bine copţi

suc roşii

oregano, busuioc, sare, piper, usturoi (4-5 căţei)

pesmet

ulei de măsline

Se scot sâmburii din avocado şi se feliază miezul. Se ung apoi feliile cu suc de roşii amestecat cu condimentele. Se dau feliile prin pesmet. Se unge o tavă cu ulei de măsline, se pune hârtie de copt şi se aşează degeţelele în tavă răsfiraţi.

Rezultatul: un fel de avocado fingers. Se pot servi drept aperitiv alături de un sos din miere şi muştar.

Poftă bună!

Live or die on this day

Ocazional, mă uit la fime despre situaţii extreme. Filme care implică un dezastru natural, sau o situaţie în care mediul înconjurător devine inamicul numărul 1 şi trebuie să te lupţi să supravieţuieşti. Nu sunt filmele mele preferate, dar s-a întâmplat să văd şi aşa ceva.

Am fost chiar interesată de filmul lui James Cameron, Sanctum, care m-a lăsat însă cu un gust amar şi pe care nu aş mai putea să-l văd a doua oară. Ok, înţeleg, e genul acela de film în care mor toţi mai puţin personajele principale în cel mai bun caz. Înţeleg asta, chiar pot să văd un film întreg despre cum să mori, dar nu cred că asta ar trebui să fie singura morală a unui film. Filmul este bine făcut, are efecte speciale spectaculoase şi recreează un spaţiu subteran care dă impresia de cavou natural. O peşteră imensă cu ape subterane devine din comoară naturală, un labirint din care cei prinşi încearcă să iasă la suprafaţă. Ca fostă mică speoloagă, ştiu perfect cum e să rămâi într-o peşteră fără lumină, cum e să te strecori prin găuri de vierme şi cum e să fii înconjurat de întuneric. Din punctul acesta de vedere, filmul reuşeşte foarte bine să trezească sentimente de claustrofobie amestecată cu uimire faţă de miracolul naturii. Evident, ca în orice situaţie limită, iese la iveală instinctul de supravieţuire din fiecare personaj, cu bune şi rele. Dar cam atât. Şi pentru mine nu este suficient ca să-l revăd.

The Grey este tot un film despre oameni care înfruntă natura. Aici, mediul este unul deschis, mai precis Alaska, şi dacă gerul şi viscolul nu sunt de ajuns ca să dea de furcă personajelor, lupii care îi vânează devin pericolul principal. S-au scris multe recenzii la acest film, nu toate bune.  Şi evident, la fel ca Drive, mulţi nu îşi doreau un astfel de film într-o sâmbătă seara. Mulţi au sesizat lucrurile nerealiste. Mai precis, faptul că personajele ar fi murit imediat din cauza frigului, sau că lupii i-ar fi mâncat, nu i-ar fi atacat doar ca să-i ucidă. Pentru mine, nefiind interesată de detalii de ordin tehnic (vizionaţi un filmuleţ despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei aici), chestiile astea au trecut într-un plan secundar.

 The Grey nu e un film care să te înveţe metode de supravieţuire, sau care să recreeze cu exactitate o situaţie reală. Pentru că niciunul dintre personaje nu este un maestru al supravieţuirii. Sunt oameni obişnuiţi care nu se cunosc foarte bine între ei, cărora le este frică de moarte şi care se unesc în faţa naturii pentru a încerca să facă ceva în condiţiile date. Nu e un film în care să-ţi arate scenele dure îndeaproape, la modul Hai să vedem cum muşcă un lup dintr-un om, sau care să transforme lupii în nişte creaturi sângeroase şi monstruoase. Totul urmează cursul naturii.

Care mi s-a părut mie a fi ideea filmului, foarte dramatic de altfel, este aceea de trecere. Nu neapărat de supravieţuire, de luptă pentru viaţă. Ci de alegere a felului cum mori. Şi de găsire a liniştii dinaintea trecerii spre partea cealaltă. S-a pus accentul pe acest lucru de la primele scene. Liam Neeson stă alături de lupul pe care tocmai îl împuşcase până îl simte că şi-a dat ultima suflare. Deşi l-a ucis, e un fel de tristeţe şi respect faţă de animal. Mai târziu, după prăbuşirea avionului, acelaşi Liam stă alături de unul dintre colegii săi din avion în ultimele sale clipe. Îl ajută să se liniştească şi să găsească un gând frumos care să-l călăuzească mai departe.

Filmul este preţios pentru acest mesaj. Şi fiecare personaj îl trăieşte diferit.

Iar replica Don't be afraid pe care Liam o tot aude în gând de la soţia lui cred ca are 2 semnificaţii:

Nu-ţi fie frică să mori şi/sau Nu-ţi fie frică să trăieşti!

 Poezia scrisă de tatăl lui e simbolică pentru aceeaşi idee.

Once more into the fray.
Into the last good fight I'll ever know.
Live or die on this day.
Live or die on this day.

Voi aţi văzut filmul?

Nu-i aşa că arătaţi bine dezbrăcate?

ATENŢIE: Articol gândit în special pentru fete, femei, mame, prietene, bunici.

V-aţi apucat vreodată de ceva când aveaţi moralul la pământ? Când eraţi deprimate nemulţumite de voi, dezamăgite? Se întâmplă ca în momente din acestea să setăm obiective sau să apucăm de proiecte. Pentru că nu suntem mulţumite de noi. Şi atunci ne zicem că nu mai putem aşa...trebuie să facem ceva. Dar în acelaşi timp Eul 1 ,vocea interioară care ne contestă abilităţile (despre Eul 1 şi Eul 2 citiţi aici), ne spune că nu suntem în stare să acţionăm... Că vorba aia, dacă eram în stare, făceam ceva până acum... Ei, şi cu starea asta de spirit, fără să avem încredere în noi ne apucăm de diverse lucruri. Şi ne mirăm că DIN NOU nu ne iese nimic.

Poate aţi văzut emisiunea How to Look Good Naked pe Euforia. Mie îmi place la nebunie. Îmi place cum reuşeşte să ajute nişte femei complexate de aspectul lor fizic să se bucure de felul în care arată. Cum Gok Wan foloseşte bârfa pozitivă (positive gossip) pentru a scoate în evidenţă lucrurile minunate pe care fiecare femeie le are, dar pe care e obişnuită să le minimizeze. Îmi place cum le face să aibă treptat încredere în ele şi în corpul lor, cum încep să se accepte aşa cum sunt. Cum îşi dau voie să fie femei fericite, nu fotomodele anorexice.

Mi se pare extraordinar cum la final, toate trec peste complexe, pudoare, jenă, frică şi îşi arată corpul pe care îl detestau cu câteva luni în urmă, pe un podium de prezentare, exclamând I look good naked! 

Majoritatea persoanelor care trec printr-un program de felul acesta, de acceptare de sine, ajung să meargă din proprie iniţiativă la sală, sau să mănânce mai sănătos. Şi asta nu pentru că nu sunt mulţumite de cum arată. Ci pentru că îşi iubesc corpul şi vine ca ceva firesc să facă alegeri mai sănătoase pentru ele!

Momentul acesta de profundă mulţumire interioară, este momentul ideal pentru a începe ceva nou. Pentru a duce la bun sfârşit vise demult uitate. Pentru a face şi mai multe schimbări. Este un moment de mare potenţial şi de energie maximă. Nu-l rataţi niciodată!

Ştiaţi că în timpul somnului, un Eu al vostru vă mişcă de pe o parte pe alta pentru ca presiunea pe vasele de sânge să nu fie prea mare, ca să nu faceţi un atac cerebral? Ştiaţi că e o parte din fiinţa voastră care vrea ca voi să supravieţuiţi acestei lumi? Ştiaţi că datorită acestei părţi din voi reuşiţi să vă treziţi în fiecare dimineaţă?  Este incredibil cum îl lăsăm pe Eul 1, cel cârcotaş, să ne spună că  nu arătăm bine, că nu gândim bine, că nu suntem în stare de nimic. Când, Eul 2, este de fapt cel care ne schimbă obiceiurile şi corpul astfel încât să ne ajute să supravieţuim. El ne ajută să depăşim momentele grele prin ce mijloace are el la îndemână.
Şi este minunat că face asta pentru noi! 

Acceptaţi că tot ceea ce sunteţi este firesc. Aveţi voie să vă îngrăşaţi, să slăbiţi, să aveţi coşuri, să fiţi neepilate, să albiţi la 25 de ani, să aveţi celulită, să vă doară spatele, capul, să aveţi chisturi, probleme de vedere, aparat dentar, să vă ia ani de zile până faceţi un copil, să fiţi singure (cu pisică sau fără), să fiţi într-o relaţie (bună sau rea), să purtaţi haine de acum 10 ani, să plângeţi, să râdeţi, să speraţi, să suferiţi, să fiţi speriate, să fiţi altfel decât puternice...

Daţi-vă voie SĂ FIŢI! 

Atât!

“No one is useless in this world who lightens the burden of it for anyone else.”
Charles Dickens

O primăvară frumoasă fetelor!

Jocul Interior 2 - distorsiune

Am mai vorbit despre jocul interior din mintea noastră aici. Astăzi vreau să vă arăt exact cum ajungem să ne punem singuri beţe în roate.

Continuând exemplul cu mingea din articolul anterior, vreau să înţelegeţi exact mecanismul prin care ceea ce gândim poate să ne influenţeze felul în care lovim o minge de tenis, şi felul în care jucăm în general.

Atunci când eşti pe un teren de tenis, întâi vezi mingea, apoi răspunzi percepţiei punându-te în poziţia potrivită şi în final o loveşti, ca rezultat al acţiunii tale. Deci avem percepţie, răspuns, rezultat. În această ordine. Toate bune şi frumoase, dar în acest circuit intervine gânditul. Ceea ce ne defineşte ca oameni. Şi odată cu gânditul intervine interpretarea. Mai precis interpretarea percepţiei, a răspunsului şi a rezultatului.

Folosind acelaşi exemplu cu mingea, un jucător pe care l-a convins Eul 1 (cel cârcotaş dacă vă amintiţi) că are un rever slab, vede mingea venind spre el. O percepe. Imediat intervine gândul Eului 1 Nu ştiu cum o să te descurci pentru că pare o lovitură grea! Gândul trece mai repede decât zboară mingea. Ca urmare, răspunsul corpului este acela de a se cutremura sub un val de emoţii şi nervozitate care îi slăbesc simţurile şi îl determină pe jucător să ridice mâna prea sus, sau să bată în retragere pentru a îşi controla emoţiile. Rezultatul este evident prost. Şi în urma rezultatului Eul 1 abia aşteaptă să comenteze A fost o lovitură groaznică!  În acest fel se sedimentează imaginea unei ameninţări asociată cu mingea. De fiecare dată când mingea va veni spre jucător obligându-l să folosească reverul, el va vedea o ameninţare şi se va feri de ea, în loc să se concentreze. Se distorsionează realitatea într-un cerc vicios.

Distorsiune în percepţie - Distorsiune în răspuns - Distorsiune în rezultat - Distorsiune în imaginea despre sine  ------------------------ Distorsiune în percepţie

Cum se iese din acest ciclu? Înveţi să vezi mingea ca pe o minge şi nu ca o ameninţare. 

 Dar asta într-un articol viitor.

Upper West Side

Dacă aş alege vreodată să stau într-un bloc, ar trebui neapărat să semene cu unul din New York, din Upper West Side, Manhattan. Foarte multe filme aleg ca decor unul dintre blocuri, cum ar fi Sex and the City, You've got Mail sau Kiss Me Goodbye. Îmi plac scările de la intrare, numărul mic de etaje, verdeaţa şi spaţiul. Dacă ajung vreodată la New York, o să pun sigur pe listă acest cartier.

 Pentru interiorul apartamentului din You've Got Mail intraţi aici.

Primăvara în lume

Dacă toată lumea se gândeşte la primăvară, de ce nu aş face-o şi eu? Cel mai mult la primăvară îmi place lumina. Şi bicicletele, bineînţeles. Şi trezirea la viaţă. Şi florile. Şi....multe altele.

Londra

Praga

Moscova

New York

Copenhaga

Paris

Şi o bicicletă...

O primăvară frumoasă vă doresc!