Seamănă cu nişte ghimpi, sau cărbuni încinşi... nu ştiu sigur. Ce ştiu este că frige când calci, Durerea se răspândeşte în tot corpul şi în câteva secunde interminabile amorţeşti. Nu mai simţi nimic. Aluneci într-un somn plin de vise care nu-ţi dau pace. Ca nişte ţânţari, pe care nu-i vezi, dar bâzâie enervant la ureche.
E luna
plină? Deja? Mi se părea mie că miroase a praf de stele. Chiar şi ele cad şi
sunt martore la Durerea mea mută. Se uită una la alta şi se întreabă de ce
Durerea nu vorbeşte. A amuţit? O las să răspundă ea la întrebare. Îi scot
căluşul şi îi văd nodul în gât, în timp ce înghite sunetul propriei deziluzii.
O
lacrimă îi alunecă pe obraz şi îi şterge praful cu care stelele au îmbrăţişat-o
mai devreme. Se uită la mine cu ochi goi şi-mi spune că nu mai ştie care e
rolul ei. Nimeni nu o mai vrea. De fiecare dată când încearcă să deschidă gura,
e călcată în picioare de Pozitivism şi Entuziasm. Mai bine moartă şi-a zis de nenumărate ori în gând.
Şi
totuşi e ceva mai presus de ea care îi dă sens. Undeva, ştie că nu trăieşte
degeaba. Ştie că trebuie să vorbească. Să ţipe ! Să urle ! Să tragă
semnalul de alarmă!
Trage
aer în piept şi în ciuda fricii, îmi deschide inima şi smulge cu putere
lacrimile sufletului de copil. Respiră greu din cauza efortului, dar ştie că e bine.
Lacrmile
ies întâi ca un mâl verzui, aproape ca o pastă. Au uitat cum să curgă. S-au coagulat în interior. Dar curba obrazului
uscat se umezeşte curând şi îşi aminteşte.
Durerea
mută zâmbeşte. Acum ştie ce are de făcut.
.jpg)
Imaginea de aici.
