Spoiler: Acest articol este o pledoarie pentru atingerea umană, ca factor de creştere şi apropiere a indivizilor.
Eu nu îmbrăţişez oamenii când îi văd. Nu sărut pe cineva pe obraz decât în rare ocazii, şi mă agasează cei care intră în spaţiul meu personal să mă ia în braţe sau să mă pupe. Pentru a stabili raportul cu cineva, un zâmbet sau maaaxim o strângere protocolară de mână îmi este suficientă. Să mă ţin la distanţă. În spaţiul meu detaşat, izolat şi sigur. Sau si(n)gur? Totuşi, ocazional mă trezesc că ceva din mine se apropie fără să vrea de cunoscuţi sau chiar mai puţin cunoscuţi, şi îi atinge pe umăr, sau îi ia în braţe pe nepregătite.
Eu nu îmbrăţişez oamenii când îi văd. Nu sărut pe cineva pe obraz decât în rare ocazii, şi mă agasează cei care intră în spaţiul meu personal să mă ia în braţe sau să mă pupe. Pentru a stabili raportul cu cineva, un zâmbet sau maaaxim o strângere protocolară de mână îmi este suficientă. Să mă ţin la distanţă. În spaţiul meu detaşat, izolat şi sigur. Sau si(n)gur? Totuşi, ocazional mă trezesc că ceva din mine se apropie fără să vrea de cunoscuţi sau chiar mai puţin cunoscuţi, şi îi atinge pe umăr, sau îi ia în braţe pe nepregătite.
Indiferent de răspunsul lor, mai mult sau mai puţin reciproc, în mine se produce un boom de bucurie. De apropiere. De umanitate. O emoţie mare ia locul golului detaşării. Şi brusc îmi dau seama că oamenii pot să-mi fie tare dragi...
Realizez că un zâmbet nu egalează niciodată bucuria atingerii altcuiva. Transferul de energie al unei îmbrăţisări sincere. O îmbrăţişare care te acceptă aşa cum eşti tu: un om menit să trăiască în grup. Nu de unul singur. Un om care are nevoie să simtă fizic alte fiinţe în jurul său.
Credem că trăim într-o ţară cât de cât sigură. Fără războaie, în care avem libertatea de a alege, de a face ceea ce ne dorim. Trăim însă cu o mare frică unii faţă de alţii. Ca şi cum nu ştim cine ne este prieten şi cine duşman. Ne construim ziduri în jurul nostru pentru a ne apăra, şi ne izolăm treptam de lumea din care vrem să facem parte.
La fel ca în Filantropica nu ştim dacă să ne mai fie milă de cineva, sau să ne ferim de mafia cu care coabităm. Nu ştim în cine să avem încredere, şi cu orice persoană care ne dezamăgeşte, zidul din jurul nostru creşte. Suntem mai siguri. Mai feriţi de cei care ne iau drept naivi. Şi ne privăm de dreptul de a atinge. Şi de a fi atinşi. Ne privăm de contact, de comunicare, de bucurie, de sănătate.
Alteori, mediul în care lucrăm, sau rolurile pe care le avem în societate ne impun să păstrăm distanţa. Pentru a putea lua decizii la rece în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Şi pe nesimţite, distanţa intervine pe toate planurile. Ne robotizează, ne dezumanizează, iar relaţiile umane se transformă în relaţii artificiale. Un give and take. Fără nici o implicare emoţională, şi fără nici o dezvoltare a individului. Un schimb primar de bunuri. Dar nu şi de emoţii. Nu un schimb care să ducă la o cultură organizaţională coerentă, sau la o comunitate funcţională. Şi în tot acest timp, nu înţelegem cum de ceilalţi sunt aşa de răi, de inumani, de neimplicaţi.
Alteori, mediul în care lucrăm, sau rolurile pe care le avem în societate ne impun să păstrăm distanţa. Pentru a putea lua decizii la rece în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Şi pe nesimţite, distanţa intervine pe toate planurile. Ne robotizează, ne dezumanizează, iar relaţiile umane se transformă în relaţii artificiale. Un give and take. Fără nici o implicare emoţională, şi fără nici o dezvoltare a individului. Un schimb primar de bunuri. Dar nu şi de emoţii. Nu un schimb care să ducă la o cultură organizaţională coerentă, sau la o comunitate funcţională. Şi în tot acest timp, nu înţelegem cum de ceilalţi sunt aşa de răi, de inumani, de neimplicaţi.
Dar uneori, când zidul devine prea înalt chiar şi pentru noi, scoatem o cărămidă cu maximă precauţie, şi tragem cu ochiul la lumea de afară. Şi ne riscăm să răspundem celor care aşteaptă şi ei, după zidul lor, o îmbrăţişare care să le spună că merită să trăiască!
