Destructurare

Eu nu am mers la grădiniţă decât vreo câteva luni pe care nu mi le amintesc prea bine. Se pare că mă îmbolnăveam repede în colectivitate. În rest, am crescut într-o grădiniţă cu flori, legume, animale, în care nu erau neapărat mulţi copii, dar puteam să fac ce vroiam eu, fără teamă sau competiţie. Alergam cât era ziua de lungă, şi când mă plictiseam de urcat în copaci, învăţam să scriu cu litere de tipar după o carte rusească de poveşti, scormoneam prin toate cotloanele cu vechituri şi umblam cu pantofii de lac prin noroaiele din curte. Dormeam când şi dacă vroiam în timpul zilei, mergeam în vizite şi dansam tot timpul pe melodii pe care le auzeam doar în mine. Era aşa frumooooooos... 

Când m-am făcut mai mare, aşteptam cu nerăbdare să merg în clasa 1. Nu mai ştiu de ce, dar îmi imaginam că o să fie ceva extraordinar. Mi se părea o chestie de oameni mari, şi îmi doream tare mult să văd cum este.

Şi la început a fost. Învăţam chestii noi, cunoşteam copii veseli ca mine şi fiecare zi era o nouă experienţă. Doar că la un moment dat, în clasa I fiind,  învăţătoarea se supăra pe mine că mă întorceam la banca din spate să vorbesc cu colegii, sau îmi scria pe caiet mesaje pentru mama, cum că nu îmi făceam temele. Iar eu pur şi simplu nu înţelegeam de ce trebuie să îmi fac temele pentru o notă. Nu era nimic amuzant în asta. Când la finalul clasei I am luat premiul 2, eu am fost de-a dreptul fericită. Pe vremea aia nu lua toată clasa premiu, aşa că eu am considerat-o o adevărată reuşită. Dar premiul meu nu a însemnat prea mult pentru cei care îşi imaginau că locul 2 este pentru loseri, şi doar premiul I cu coroniţă contează. 

Cred că ăsta a fost momentul în care am lăsat sistemul să mă structureze. Să mă transforme într-un produs de fabrică. O maşinuţă care respectă regulile stricte ale unui sistem ce nu se mai potriveşte societăţii în care trăim. Pe parcursul şcolii am avut numeroase încercări eşuate de evadare. Am urât sistemul, mă bucuram iarna când mă îmbolnăveam şi nu mai puteam merge 2 săptămâni la şcoală, plângeam pentru nedreptatea faptului că trebuia să tocesc materii care nu îmi placeau şi a căror utilitate nu o înţelegeam, fără libertatea de a alege ceva ce mi se potrivea. Mă revoltam contra lui Aşa trebuie să faci lucrurile! sau Dar colegul ce notă a luat? M-am adaptat, mi-am ascuns visele adânc într-un locaş de unde să le scot când terminam şcoala. Cel puţin aşa am crezut. În realitate, le-am ascuns aşa de bine încât de ani de zile încerc să refac puzzle-ul ce reprezintă identitatea şi conştiinţa mea creatoare înnăscută.

Nu-mi fac iluzii că sistemul de învăţământ se va schimba prea uşor. Doar actualul sistem datează de pe vremea revoluţiei industriale. Cei mai norocoşi vor avea şansa să înveţe într-un sistem alternativ cum ar fi şcolile Montessori. Ceilalţi vor învăţa în mod tradiţional, cum să devină lucrători obedienţi în fabrică (sau corporaţii) şi apoi vor trebui să-şi culeagă bucăţile lor de identitate fărâmată pe băncile şcolii. (Citiţi aici un articol excepţional despre sistemul de învăţământ obligatoriu)

 Câţi dintre voi sunteţi ca mine? Câţi vă mai amintiţi ce abilităţi înnăscute aveţi? Pentru că, adevărul este că aveţi potenţialul maxim. L-aţi avut când eraţi copii. Acum trebuie doar să vi-l regăsiţi. Începeţi încetul cu încetul. Cu lucruri mici în care vă credeţi neputincioşi. Imaginaţi-vă că sunteţi copii şi doar faceţi lucruri. Experimentaţi. Încetaţi să mai puneţi presiune pe voi, să vă iasă bine. Eliminarea presiunii duce la eliminarea blocajelor, a bolovăneilor.

Am învăţat prea conştiincios că asta-i viaţa, că suntem toţi la fel, că nu se poate. Ne-am exersat timp de 16 ani abilitatea de a face ce trebuie, în loc de a face ceea ce ni se potriveşte, ce ne defineşte.

O să vă ia ceva timp să vă destructuraţi. Să vă daţi voie să fiţi voi, nu produsul unei şcoli învechite, sau a unei educaţii pe alocuri greşită cu cele mai bune intenţii.

Ca să vă daţi seama ce vă doriţi cu adevărat, puteţi începe făcând o Bucket List. Ce te aduce mai aproape de sinele tău decât trecerea?... Pasul următor este să faceţi ce v-aţi notat. Doar atât.

 Imagini dintr-o şcoală şi grădiniţă Montessori.