A venit toamna!

Nu fiţi trişti. Fiecare anotimp are frumuseţea lui. Pentru mine, toamna înseamnă culoare, căldură plăcută, haine pufoase, umbrele vesele, cizme de cauciuc, săruturi în ploaie, un ceai sau o ciocolată caldă, castane coapte...

 

 Trecerea la toamnă mi se pare naturală şi firească, dar puţin nostalgică. Îmi aduce aminte de câteva filme cu scene tomnatice.

Primul care îmi vine în minte este You've got Mail cu Tom Hanks şi Meg Ryan. Ştiu că pe la începutul filmului arată un festival al toamnei în New York.

IMDB vă propune 15  filme despre toamnă. Asta ca să vă ajute să vă acomodaţi mai uşor. Dintre ele, eu personal vă recomand Dead Poets Society şi deja clasicul When Harry Met Sally.

Toamna are farmecul ei în oraş. Agitaţie şi varietate cromatică. Un fel de natură care întâlneşte oraşul (fără să vreau plagierea celebrei reclame la apă).

 Nu uitaţi dimineaţa să faceţi o poză copăceilor care îşi schimbă culoarea şi pe care îi întâlniţi în drum spre serviciu...

Toamnă plăcută vă doresc!

Unde te vezi peste 5 ani?

Ştiţi întrebarea clasică de interviu? Unde te vezi peste 5 ani? Una dintre cele mai proaste întrebări ever. Ca angajator, nu îţi oferă nici o informaţie relevantă. Pentru că orice candidat va răspunde o vrăjeală. Nu o să spună nimeni adevărul. Nu o să spună nimeni că peste 5 ani poate vrea să plece din ţară sau că peste 5 ani poate visează să aibă propria afacere, sau că se aşteaptă să îi ia postul celui care îl intervievează.

Întrebarea în sine de fapt vrea să te provoace, în sensul în care priveşti 5 ani ca o perioadă de evoluţie. Doar că dacă eşti la un interviu şi vrei să fii angajat, vei spune ce trebuie ca să te angajeze. Pentru că până peste 5 ani îţi trebuie un job acum. Pentru că te gândeşti întâi la evoluţia pe termen scurt. Şi pentru asta bagi vrăjeala unui angajat care urmează să fie fidel, nu o să vrea să promoveze prea mult, o să sclavagească toată ziua şi o să fie extrem de mulţumit de tot ce i se întâmplă.

Prin urmare, întrebarea nu are nici un sens. Dacă vrei să afli într-adevăr dacă cineva se gândeşte la evoluţie poţi să-l întrebi ce ar vrea să îmbunătăţească la propria persoană în următorii 5 ani.

Pe mine dacă m-ar fi întrebat cineva când am terminat facultatea unde mă văd azi, aş fi răspuns sincer că eu nu pot să mă văd peste 5 ani. Nu pentru că habar n-am de capul meu, că nu ştiu ce vreau să fac, sau pentru că nu sunt vizuală. Ci pentru că peste 5 ani, eu nu voi mai fi cea de azi. Voi fi o cu totul altă persoană. Persoana de azi nu va mai exista. Persoana de peste 5 ani însă va ştii să meargă cu bicicleta, să înoate, să vorbească, să asculte, să privescă în ochi, să se bucure pentru ea şi pentru alţii, să iubească, să trăiască!

Asta e tot ce contează.

Asta e singura evoluţie a mea şi a contextului care face diferenţa.

"Everybody wants to be somebody. Nobody wants to grow." von Goethe

Voi unde vă vedeţi peste 5 ani?

Drive

Sunt o mare cinefilă. Îmi place să văd filme. Acasă, la cinema, la prieteni... cam oriunde. La fel ca şi muzica pe care o ascult, mă uit la filme în funcţie de dispoziţie. Vineri am văzut un film diferit de comediile mai bune sau mai proaste care sunt de obicei în oraş. 

Se numeşte Drive. Actorul principal, Ryan Gosling, este un tip care mie îmi place foarte mult pentru cât de bine joacă.

Drive este poate una dintre cele mai bune producţii din ultimul timp.  Drive are acţiune, suspans, love-story, dramă... cam ce-i trebuie unui film ca să te ţină acolo 2 ore. Mai are o coloană sonoră genială şi o regie impecabilă, atât cât mă pricep eu şi nu numai. Regizorul său a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Cannes pentru acest film, asta ca să vă faceţi o impresie.

Iar băieţaşul ăsta, Ryan, reuşeşte să transmită atât de multe emoţii prin atât de puţine cuvinte, încât eu îl văd ca un candidat sigur la Oscar. Mai arată şi bine, dar asta-i cu totul altă poveste.

Ieşind de la film însă, părerile publicului difereau destul de mult de ale mele. Poate şi pentru că lumea vroia un film uşurel de vineri seara, nu un film aşa de lent... Nici eu nu pornisem setată pe ideea de film profund, înălţător şi dramatic. Dar na... pusă în faţa faptului împlinit nu am putut să neg ceea ce am văzut. M- a prins cu totul.

Reacţia celorlalţi însă, mă face să-mi dau seama încă o dată de cât de frică le este multora de sentimente. Să rezoneze cu ceva, cu cineva. Să se implice. Cât de greu le este să spună că sunt impresionaţi, mişcaţi, cât de frică le este să simtă...

Îmi pare rău pentru ei într-un fel. 

Trebuie să fie tare trist să trăieşti într-o lume pe care nu îţi permiţi să o simţi. În care te ascunzi de toţi, şi chiar de tine ca să nu fii rănit. 

Te aperi, dar pierzi atât de multe...

Hello, my name is X and I'm a Tramp!

Poate aţi văzut prin filme întâlnirile alcoolicilor anonimi din SUA. Unde fiecare se ridică pe rând în faţa celorlalţi şi zice: Bună, mă numesc X şi sunt un alcoolic. 

După care tot grupul îi răspunde: Bună X!

Cum este sentimentul ăla că cineva te înţelege? Că ştie cât de greu este să vorbeşti despre problema ta? Că apreciază efortul pe care îl faci să te ridici în faţa lor şi să recunoşti că ai o problemă? Că sunt acolo pentru că şi ei au ajuns într-un moment de răscruce şi trec prin acelaşi lucru? Că nu te judecă?  Te ascultă? Te acceptă aşa cum eşti? Că nu eşti singur?

Mie mi se pare un sentiment de plinătate. De linişte. De mult bine.

Când eşti în cel mai prost moment al vieţii tale, în care ajungi să crezi că EU NU SUNT OK  şi  CEILALŢI NU SUNT OK şi nu mai vezi nici o resursă nici în tine, dar nici în ceilalţi gândeşte-te că nu eşti singur.

Că oameni pe care îi admiri în secret pentru reuşitele lor, pentru cât de bine arată, pentru câţi bani au, pentru cât de bine vorbesc, sau iubesc, sau câtă încredere au în ei, toţi aceştia au nevoie la un moment dat de cineva, sau de ceva. 

Toţi au îndoieli, griji, întristări. Toţi sunt oameni ca tine. Toţi au nevoie de susţinere. Încearcă să nu-i judeci înainte de a-i asculta. Şi ascultă-i cum ai vrea şi tu să fii ascultat. Fără a te gândi. Doar ascultă.

Mie nu-mi place Lady Gaga. Recunosc că are mult succes, că este un fenomen, că are mult curaj, că experimentează, că are o imagine care vinde orice, că are voce, că sub toate costumele şi makeup-uri arată bine, că dansează bine, dar....nu-mi place. Mă sperie imaginea ei. E covârşitoare şi extremă.

Totuşi, dacă mă imaginez cu ea la o întrunire a AA, unde ştiu că nu pot s-o judec, că este un om care recunoaşte că e vulnerabil şi eu respect asta, o ascult...

Şi ascultând-o descopăr lucruri pe care nu mi le-aş fi imaginat despre ea. Lucruri cât se poate de plăcute...

Intraţi aici să vedeţi despre ce este vorba.

Din nou la Vatra Ardealului

Ştiţi că v-am mai povestit despre prăjiturile de la cofetăria Vatra Ardealului din Braşov. În weekendul trecut am avut ocazia să trec din nou pe la ei. De data asta am făcut şi poze la interior cu acordul patronului foarte de treabă. 

 

Era cam răcorel afară, aşa că am mâncat înăuntru de data asta. Atmosfera este oricum foarte plăcută.

Am luat obişnuitul kataif şi o tartă cu cremă mascarpone şi zmeură. Delicios ca de obicei!!