Ctitind cronica filmului Compliance care a apărut luna aceasta pe ecrane în SUA (în România nu ştiu dacă îl vor aduce), am aflat despre un experiment al unui profesor de psihologie pe nume Stanley Milgram.
Experimentul Milgram a început în 1961, imediat după unul dintre procesele criminalilor de război nazişti. Întrebarea la care vroia să răspundă experimentul era dacă aceşti criminali de război aveau o intenţie comună, cel puţin în legătură cu scopul Holocaustului? Cu alte cuvinte: A existat un sentiment reciproc de moralitate în rândul celor implicați?
Experimentul a fost repetat în toată lumea obţinând rezultate consistente dar cu procentaje diferite. La vremea sa, experimentul a fost foarte controversat, fiind considerat de unii oameni de ştiinţă ca fiind lipsit de etică, şi abuziv psihic sau chiar fizic. Cu toate acestea, reprezintă una dintre descoperirile cele mai importante din domeniul psihologiei secolului trecut.
Pe scurt, experimentul a fost următorul:
Un voluntar (subiectul experimentului) care răspundea anunţului de a participa la un studiu al memoriei, trăgea la sorţi împreună cu o altă persoană (un actor plătit de Milgram), rolul pe care urma să-l aibă în studiu: Profesor, sau Elev. Tragerea la sorţi era măsluită în aşa fel încât voluntarul trăgea mereu biletul de Profesor.
Apoi, profesorul (T) şi elevul (L)(actorul) erau aşezaţi în camere diferite, putând doar să se audă, dar nu să se vadă. Profesorul stătea în aceeaşi camera cu omul de ştiinţă (E) care conducea experimentul.
Profesorul trebuia să citească nişte cuvinte de pe o listă, iar elevul trebuia să le memoreze şi să-i răspundă. Dacă greşea răspunsul, profesorul apăsa un buton care îi trimitea un impuls electric elevului. Pe scurt îl electrocuta. Votajul şocului electric pornea de la unui mic, şi creştea progresiv, dacă elevul greşea mai multe cuvinte consecutiv. Astfel încât, la final, electroşocul ar fi fost de 450 volţi. Ce profesorul nu ştia era că, elevul de fapt nu era curentat când apăsa pe buton.
Pe la 135 volţi, majoritatea profesorilor se opreau şi începeau să se îndoiască de scopul experimentului. Majoritatea continuau însă, în momentul în care erau asiguraţi că nu vor fi făcuţi responsabili de rezultate. Unii începeau să dea semne de nervozitate mai ales când auzeau ţipetele de durere venind din partea elevului (actorul îşi făcea treaba bine).
Dacă la un moment, subiectul vroia să oprească experimentul, omul de ştiinţă îi dădea nişte îndemnuri presetate, în următoarea ordine:
1.Te rog, continuă.
2.Experimentul cere ca tu să continui.
3.Este absolut esenţial să continui.
4.Nu ai de ales, trebuie să continui.
Dacă totuşi subiectul continua să insiste, după toate cele 4 comenzi verbale, experimentul se oprea. Altfel, continua până când subiectul apăsa butonul de 450 volţi de trei ori la rând.
Rezultatele experimentului
Înainte de experiment, Milgram a cerut unor experţi în psihologie să facă o estimare a rezultatelor. Aceştia au estimat că doar 3% dintre profesori ar fi capabili să atribuie şocul maxim de 450 volţi.
Rezultatele experimentului au uluit pe toată lumea: 65% dintre profesori au atribuit şocul maxim, chiar dacă în condiţii de stres extrem (plânsete, gesturi necontrolate, crispare, argumentări).
Experimentul a fost repetat de multe ori, cu rezultate asemănătoare. Chiar dacă a fost controversat pentru efectele pe care le-ar fi avut asupra subiecţilor, 84% dintre aceştia au mărturisit ulterior că sunt bucuroşi sau foarte bucuroşi că au participat la experiment.
Cu alte cuvinte, 65% dintre oameni sunt pasibili să se supună unor figuri autoritare, chiar dacă este împotriva convingerilor morale pe care le au, şi chiar dacă le provoacă un profund disconfort.
În termeni de Analiză Tranzacţională, Copilul este pus la zid de Părinte, şi obligat să se conformeze. Copilul resimte asta ca pe o neputinţă de a schimba ceva. O neputinţă de a spune NU.
Aş putea extrapola să presupun că 65% dintre oameni au ca stare dominantă dintre Copil/Adult/Părinte, Copilul Adaptat (starea pe care o aveam când eram mici şi făceam ce ne spuneau părinţii chiar dacă nu ne convenea).
Asta mă pune pe gânduri. Când îi judecăm pe alţii, ştim cu adevărat de ce suntem capabili noi înşine? Am fi şocaţi să aflăm despre noi că am fi în stare de orice lucru? Chiar dacă este împotriva convingerilor noastre? Ce ne-ar putea face să trecem peste toate aceste convingeri? Dorinţa de a supravieţui?
Oricum, cred că ar fi bine să ne întrebăm care sunt figurile autoritare care ne lasă fără replică? Pentru că fiecare dintre noi avem un alt model de autoritate. Şi cât de tare ne intimidează? În ce situaţii suntem neputincioşi şi facem ce ne spun alţii? Ce simţim în faţa figurilor publice care prin natura lor au autoritate: poliţie, doctori, avocaţi, oameni de ştiinţă? Cât de necesar este să ne fie frică de autoritate? Cum putem să luăm propriile decizii, fără să luăm de bune sugestiile/impunerile din partea figurilor autoritare?
Eu nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă aş fi participat la experimentul lui Milgram. Nu ştiu până unde aş fi mers cu aplicarea şocurilor, dar cu siguranţă mi-ar fi produs un mare disconfort. Dar uneori de asta ai nevoie să faci nişte descoperiri despre tine. Plăcute sau neplăcute nu contează. Plăcerea este relativă, derivă din aceleaşi convingeri şi valori care ne reprezintă. Important este că aceste descoperiri duc la schimbări. Şi orice schimbare e bună...
Voi ce părere aveţi?
