Whittard of Chelsea în Bucureşti

Pentru iubitorii de ceaiuri, în caz că nu ştiaţi, s-a deschis un nou magazin de profil în Plaza Romania pe Bd. Timişoara. Se numeşte Whittard of Chelsea şi face parte din lanţul de magazine cu acelaşi nume din Anglia. Şi dacă nici englezii nu se pricep la ceaiuri, atunci nu ştiu cine se pricepe...Pentru mai multe detalii, puteţi vizita site-ul lor. Magazinul se află la parter între Promod şi Sephora.

The Bucket List

Toată lumea a auzit de termenul Bucket List? Este o listă cu lucrurile pe care vrei să le faci până să mori. Provine de la expresia To Kick the Bucket adică A da colţul. Eu am auzit prima oară despre concept in filmul cu acelaşi nume cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman, în care cei doi sunt bolnavi de cancer în stadiu terminal. Deprimaţi şi aşteptându-şi moartea, ajung să-şi facă o listă cu lucrurile pe care vor să le facă în timpul pe care-l mai au rămas. Lista porneşte de la lucruri mici la mari, precum atingerea unui vârf montan celebru sau împăcarea cu o rudă dragă.

E poate firesc să nu ne gândim la moarte. Să nu ne gândim că poate mâine nu vom mai exista. Sau că de mâine e posibil să nu mai fim în stare să facem anumite lucruri: să dansăm, să urcăm pe munte, să petrecem timp cu părinţii sau bunicii, să dăm telefon unui prieten. Trăim sub impresia că avem TIMP.  Că suntem prea tineri să ne gândim la moarte. Cum zicea Eminescu în Odă în Metru Antic:

Nu credeam să învăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
                      Singurătății.

 Ei bine, nu despre moarte vreau să vorbim, ci despre VIAŢĂ. Despre ce vreţi voi să faceţi cu viaţa pe care, cel puţin azi, încă o aveţi. Toţi ne punem întrebări existenţiale măcar din când în când. De genul? Care este scopul meu în viaţă? Eu cine sunt? Pentru ce trăiesc? Eu nu vă cer astăzi să vă daţi un răspuns la aceste întrebări. Vă cer să vă gândiţi la ce aţi vrea să mai faceţi în viaţa asta. Punctual. Şi nu-mi daţi răspunsuri vagi. Abureli. 

Dacă mâine aţi afla că mai aveţi doar 1 an de trăit, şi aţi fi sănătoşi şi în putere să-l trăiţi, ce aţi face cu el? 

Nu ştiţi dacă ceilalţi au mai mult timp decât voi. Şi nu e doar un vis urât! Ştiţi doar că VOI mai aveţi doar 1 an!!

V-aţi duce mâine la acelaşi serviciu care nu vă aduce nici un fel de satisfacţie? V-aţi întoarce acasă seara şi aţi da drumul la TV? V-aţi petrece timpul liber în faţa calculatorului, sau tolăniţi în pat? Aţi sta într-o relaţie care vă aduce numai durere, suferinţă sau un gust amar? V-aţi gândi la banii pe care îi aveţi sau nu îi aveţi? Aţi mai amâna să o scoateţi pe amica voastră frumoasă la o cafea? Aţi mai spune: Şi mâine e o zi?

 Gândiţi-vă bine la ce alegeţi!!! NU MAI AVEŢI DECÂT 1 AN!!!

Aţi continua să le purtaţi de grijă altora şi să vă ignoraţi pe voi? I-aţi mai aştepta pe alţii să vă rezolve problemele? Aţi mai avea timp să-i criticaţi pe alţii sau pe voi? Aţi mai refuza ofertele de a ieşi în oraş? V-aţi mai plânge de nereuşite? V-aţi mai complace în rutină? Aţi mai refuza să vă gândiţi la scopul vostru în viaţă sau pentru ce trăiţi? V-aţi mai plictisi? V-aţi mai ascunde în spatele unor măşti?

Şi acum, realitatea este că anul de mai sus e relativ. Are forma vieţii. Nu ştim cât mai avem de trăit.  Putem doar să estimăm în funcţie de bolile din familie, de speranţa de viaţă şi de stilul nostru de viaţă.

Ei, dacă pe primele două variabile nu avem cum să le controlăm, pe a treia putem. Putem să controlăm ce stil de viaţă avem. Pentru că noi alegem! Şi poate o să ne prelungim viaţa prin alegerile pe care le facem.

Ca să vă dau o mână de ajutor, vă prezint o listă structurată de dorinţe (intraţi aici) pe care puteţi s-o personalizaţi, gândindu-vă la ce v-aţi dori să faceţi începând de acum!

Nu mai amânaţi. Nu se ştie ce va fi mâine. Nu treceţi prin viaţă ca pasager. Faceţi ca viaţa voastră să conteze! Faceţi asta pentru voi, nu pentru alţii! Alţii au propriile lor vieţi de care să se îngrijească.  

Îngrijiţi-vă de viaţa voastră!

 

 

Muzica pentru o zi în nămeţi

Pentru cei care astăzi lucraţi de acasă din cauza drumurilor înzăpezite, vă dedic 3 melodii.

Jocul interior

Unul dintre marile blocaje pe care le avem atunci când ne setăm un obiectiv, este mentalul NU POT! cu variaţiile lui NU SUNT ÎN STARE!, ÎMI ESTE IMPOSIBIL! Gândul acesta interior cu care luptăm pentru a ne păstra speranţa şi energia este o parte a sinelui nostru.

Tim Gallway, autorului ciclului de cărţi Inner Game, vorbeşte despre jocul interior pe care îl avem fiecare dintre noi. El l-a observat pentru prima dată în calitate de coach, în jocul de tenis. A observat că jucătorii de tenis au un dialog interior. O parte a lor, Eul 1 e ca un Părinte care îi educă în permanenţă: Nu ai lovit bine mingea! Uite ce greşeală ai făcut! Data viitoare trebuie să te pregăteşti mai mult! Nu eşti în stare să faci asta! Celălalt are mai multă experienţă decât tine! Loveşte mai sus! Loveşte mai jos! Aleargă mai repede!

Cealaltă parte, cu care dialoghează Eul 1, este Eul 2, cel care loveşte mingea. Care este relaţia dintre părţi? Putem spune că Eul 1 nu are încredere în Eul 2 aşa că încearcă să-l educe şi să controleze folosind ceea ce a învăţat de la părinţi. Prin urmare, lipsa de încredere devine ceva intern şi foarte profund şi stă la baza neîncrederii în sine, şi a inhibării procesului de învăţare naturală.

Dacă Eul 1 este un fel de Părinte, Eul 2 este chiar fiinţa umană. Este potenţialul nostru nativ  de a învăţa şi a ne dezvolta, dar înglobează şi  toate abilităţile pe care încă nu ni le-am dezvoltat.

În calitate de coach, Tim Gallaway a descoperit că cele mai bune performanţe erau atinse când Eul 1 nu vorbea, şi când Eul 2 lovea mingea fără să fie întrerupt. În timp ce Eul 1 dădea instrucţiuni vagi precum Pregăteşte-ţi racheta!, Eul 2 făcea ceva mult mai precis. Calculând eventualele poziţii pe un arc de cerc pe care le-ar putea atinge mingea, dădea sute de instrucţiuni nonverbale muşchilor care îi permiteau corpului să lovească mingea şi să o trimită în locul dorit de cealaltă parte a fileului, toate luând în calcul viteza mingii, vântul şi mişcările de ultim moment ale oponentului. Care Eu este mai de încredere?, întreabă Tim Gallway. E ca şi cum un calculator cu 4 operaţii îi dă ordine unui computer de 1 milion de dolari şi îşi asumă meritele pentru cele mai bune rezultate, dând vina pe computer pentru cele mai rele, continuă Tim Gallway.

El a observat că acest dialog stă în calea învăţarii naturale nu doar la începătorii în ale tenisului, ci apare la toate nivelele de performanţă, şi în alte sporturi. Chiar atleţi de performanţă din baschet, atletism, după ani de experienţă, recunoşteau că aveau acest joc interior care le stătea în calea ulterioarei dezvoltări.

Acest fenomen se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, în multe lucruri pe care ni le punem în minte şi pe care nu reuşim să le ducem la bun sfârşit. Deci liniştiţi-vă, nu sunteţi singurii care au un dialog interior. Toţi facem asta! Nu e un lucru bun sau rău. E un lucru ce ni se întâmplă. Dar pe care putem să-l depăşim.

Cum ajungem să ne punem singuri piedici şi să ne demoralizăm, şi cum ajunge Eul 1 să preia controlul, o să aflaţi într-un articol viitor.

Stay tuned!

Lovers, loving, love

Că tot vine celebra Zi a Îndrăgostiţilor, m-am gândit că vreţi să vă sensibilizaţi puţin aşa...de sfârşit de săptămână.

 

 

 

 

 

Vă recomand un film foarte bun de văzut când sunteţi într-o stare romantică. Se numeşte Two Lovers şi este o poveste de dragoste mai atipică. Leonard (Joaquin Phoenix) se îndrăgosteşte nebuneşte de vecina sa, Michelle (Gwyneth Paltrow), un fel de Otilia (Enigma Otiliei), fragilă, nehotărâtă şi excesiv de sensibilă, care are o relaţie cu un bărbat însurat. În tot timpul în care el suferă după ea, la rândul său Leonard are o relaţie cu Sandra, fiica partenerului de afaceri al tatălui său. Şi în timp ce Sandra îi face tot felul de surprize mici dar înduioşătoare (cum ar fi perechea de mănuşi), Leonard nu ştie ce scuze să mai inventeze pentru a fugi să o consoleze pe Michelle care plânge după iubitul său.

De ce sunt Two Lovers? Ce îl face pe Leonard să alerge după Michelle care îl vede doar ca pe un prieten şi nimic mai mult? Ce îl face să nu renunţe nici la Sandra şi să joace un dublu rol, deşi pe aceasta din urmă nu o iubeşte? 

Oricum, finalul mi s-a părut surprinzător de plăcut, ceea ce dovedeşte încă o dată că oricât de nesemnificativ pare un gest, la un moment dat poate avea o importanţă crucială.

Voi ce aţi face dacă aţi iubi pe cineva care nu vă iubeşte şi in acelaşi timp, aţi fi iubit de cineva pentru care nu aveţi aceleaşi sentimente? Aţi fost vreodată în situaţia asta? Şi dacă aţi ales, ce alegere aţi făcut?