Neputinţă

Cine nu vede, că faptul de a ne simţi bolnavi, este dimpotrivă o dovadă neîndoielnică că am fost sănătoşi după cum faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate. 

-Voltaire-

Neputinţa este un hău. O tristeţe şi un gol interior greu de explicat. E una dintre stările în care este foarte uşor să intri şi foarte greu să ieşi. Ca un fel de nisip mişcător. Mai prost este şi că provoacă dependenţă. Da... m-aţi auzit bine. Devii dependent de golul acesta emoţional. Pentru că te stoarce de energie, te pune la pământ, dar în acelaşi timp îţi confirmă un scenariu de viaţă nefericit.

În teoria de Analiză Tranzacţională, copiii îşi aleg un scenariu de viaţă până împlinesc vârsta de 7 ani. Cei 7 ani de acasă au o importanţă mai mare decât ne imaginăm. Scenariul acesta poate fi optimist, pesimist, sau neutru. Scenariul are de obicei legătură cu basmul preferat al copilului, şi urmăreşte într-un fel metaforic linia de acţiune şi personajele poveştii.

Şi oricât credeţi sau nu în destin, uneori când spunem că lucrurile aşa trebuie să fie şi noi nu putem să facem nimic să le schimbăm, este pentru că ne urmărim fidel scenariul. Nu aţi crede că ne setăm drumul în viaţă de la 7 ani, dar culmea este că o facem. Copii fiind decidem dacă o să avem o viaţă nefericită, neputiincioasă, sau din contră fericită, împlinită.

Cum facem asta? Preluăm din jurul nostru cât mai multe de la părinţi, le filtrăm prin simţurile de copil şi le asociem cu viitorul nostru.

Să vă dau un exemplu:

O fetiţă s-a născut cu probleme la un picior. În copilărie a făcut numeroase intervenţii chirurgicale şi în final şi-a revenit foarte frumos. Tatăl, sătul probabil de atâtea spitale şi necazuri îi spune fetiţei la un moment dat, că este mai bine ca atunci când va creşte, să se mărite cât mai târziu şi să nu facă copii. 

Intenţia pozitivă a tatălui ar fi putut fi aceea de a o proteja pe fetiţă de a avea în viitor un copil cu probleme.

Fetiţa, a ales să preia spusele tatălui ca parte a scenariului de viaţă. Astfel, s-a măritat cu un bărbat mai în vârstă, fost atlet, dar acum suferind de o boală dificilă. Medicii îi recomandaseră bărbatului să nu facă copii, pentru că ar exista riscul să le transmită ereditar boala sa. 

Ajunsă la 43 de ani, fetiţa de ieri mărturisea cu amărăciune că nu are copii pentru că nu crede că şi-a dorit vreodată. Pentru a confirma îndemnul din copilărie al tatălui. Pentru a nu avea un copil bolnav. Se simţea neputincioasă în faţa destinului.

Când am auzit această poveste, m-am dus imediat cu gândul la scenariul de viaţă. Fetiţa şi-a creat un scenariu pesimist. Toate acţiunile ei ulterioare au dus în mod inconştient către împlinirea scenariului, cuminând prin căsătoria cu bărbatul bolnav. În plus, în timp ce respecta îndemnul tatălui, de a nu avea copii, exact asta a adus asupra sa doar că sub altă formă: un soţ care are nevoie de îngrijire medicală.

Neputinţa este ceva ce simţim uneori când suntem copii. Poate este şi un îndemn părintesc pe care îl preluăm: Cât stai în casa mea o să respecţi regulile mele! sau Nu eşti în stare să faci nimic bine! sau Degeaba te străduieşti. Niciodată nu o reuşeşti!  

 Sau poate este o întâmplare în care nu ai putut să faci nimic, ai fost constrâns de împrejurări să stai şi să aştepţi ajutorul altora. Şi aici revin cu citatul lui Voltaire: faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate.
Neputinţa vine ca opus la putere. La posibilitatea de a te descurca singur în situaţiile în care ştii că poţi să o faci. Nu poţi să te simţi neputiincios dacă nu ai simţit deja că poţi face acel lucru.

De aceea, bătrânii simt atât de acut neputinţa. Pentru că ştiu că atunci când erau mai tineri nu depindeau de alţii. Puteau să facă atâtea şi atâta lucruri. Erau puternici. Aveau independenţă.

Paradoxal, copiii se simt uneori la fel de neputincioşi. Aţi putea întreba: Dar ce au trăit copiii deja ca putere, astfel încât să poată simţi acum neputinţa? Copiii învaţă prin experimentare să se descurce singuri, să devină mici adulţi. Dar adulţii se sperie de această putere a copiilor şi le-o limitează. Spre binele lor, ar spune părinţii. Îi feresc de foarte multe, sau le limitează accesul la resurse pe care copiii le descoperiseră singuri. Şi atunci copiii resimt neputiţa de a face ceva ce reuşeau intuitiv. În funcţie de cât de des sau de acut resimte un copil neputinţa, acest lucru se poate transforma într-un scenariu de viaţă.

Maria Montessori care a revoluţionat acum 100 de ani sistemul de învăţământ, a avut revelaţia că un copil trebuie ajutat să se descurce singur. Nu trebuie bombardat cu informaţii, sau obligat să înveţe lucrurile într-un anume fel. Montessori credea în potenţialul nativ nelimitat al copiilor şi mai credea că adulţii trebuie să înveţe de la copii. Nu invers.

Aveţi încredere în copii şi învăţaţi-i cum să caute soluţii. Astfel încât să ajungă adulţi sănătoşi spiritual, cu scenarii de viaţă frumoase şi fericite!

Imagine din filmul Big cu Tom Hanks.