Back to the present

Aţi observat poate, atunci când vă întoarceţi din concediu, sau dintr-o ieşire care v-a relaxat, că acasă totul vă apare mult mai frumos. Oamenii cu care vă ciondăneaţi pentru nimicuri, colegii nesuferiţi, casa în sine, sunteţi cu toate mult mai ok. Mult mai detaşati. Le priviţi cu plăcere şi bucurie chiar.  Ca pe un nou început.

Îmi amintesc atunci când eram mică şi mă întorceam după o vacanţă de vară la bunici, că mă bucuram aşa mult când reveneam la rutină. Nimic nu mă supăra la ceilalţi oameni. Eram zen. Pentru câteva zile.

 De fapt, acele zile sunt de mare potenţial pentru noi. Şi este bine să le prelungim cât putem. Pentru că, sunt perioadele în care vedem lucrurile sub forma: eu sunt ok şi ceilalţi sunt ok. Sunt perioadele în care suntem plini de energie pozitivă, activi, deschişi la nou şi ingenioşi. În plus, suntem aproape de alţi oameni, îi simţim în mod autentic şi avem parte şi de perspectiva lor asupra lucrurilor.

Acum...ce se întâmplă după primele zile? Cum ajungem să luăm din nou lucrurile în mod personal? Începem prin a observa că cei din jurul nostru nu sunt zen. Evident, doar ei nu au ieşit din rutină. Le auzi plângerile, cârcotelile, răutăţile. Şi le laşi să te afecteze. Poate pentru că ţi se pare că nu te mai integrezi printre ei, dacă tu ai altă stare. Poate ţi-e frică de rezistenţa altora la schimbarea ta. De faptul că unii s-ar putea să se sperie, sau să te critice.

O altă cale prin care ieşi din starea de zen, este aceea prin care revii la vechile obiceiuri din trecut. Te comporţi în acelaşi fel, faci aceleaşi greşeli, spui aceleaşi cuvinte.

Starea aceasta de maxim potenţial trebuie întreţinută. Este un climax căruia în urmează firesc o descreştere. Pentru a o amplifica tot mai mult, şi pentru a beneficia de ea mai mult timp, trebuie imediat valorificată. Este ok să te bucuri de ea, dar este şi mai bine să faci cât mai multe când o ai. Să acţionezi. Să pui în aplicare imediat planuri demult amânate, sau idei spontane. Să schimbi felul în care te comportai în trecut (evident mă refer la a schimba ceea ce nu îţi face bine). Cu cât faci mai multe, cu atât prelungeşti starea şi intri într-un flux de energie şi creativitate.

Relaxează-te şi adu-ţi aminte de o stare de maxim potenţial pe care ai avut-o. Vezi ce vedeai, auzi ce auzeai, simte ce simţeai. Cum erai tu? Ce făceai? Cum făceai? Şi amplifică starea. Când ai atins maximul, deschide ochii şi fă un pas în lateral. Testează de mai multe ori, cum poţi să intri în starea de maxim potenţial. 

Şi acum, cu această stare de potenţial, pune-te pe treabă!

Aştept impresii.

Neputinţă

Cine nu vede, că faptul de a ne simţi bolnavi, este dimpotrivă o dovadă neîndoielnică că am fost sănătoşi după cum faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate. 

-Voltaire-

Neputinţa este un hău. O tristeţe şi un gol interior greu de explicat. E una dintre stările în care este foarte uşor să intri şi foarte greu să ieşi. Ca un fel de nisip mişcător. Mai prost este şi că provoacă dependenţă. Da... m-aţi auzit bine. Devii dependent de golul acesta emoţional. Pentru că te stoarce de energie, te pune la pământ, dar în acelaşi timp îţi confirmă un scenariu de viaţă nefericit.

În teoria de Analiză Tranzacţională, copiii îşi aleg un scenariu de viaţă până împlinesc vârsta de 7 ani. Cei 7 ani de acasă au o importanţă mai mare decât ne imaginăm. Scenariul acesta poate fi optimist, pesimist, sau neutru. Scenariul are de obicei legătură cu basmul preferat al copilului, şi urmăreşte într-un fel metaforic linia de acţiune şi personajele poveştii.

Şi oricât credeţi sau nu în destin, uneori când spunem că lucrurile aşa trebuie să fie şi noi nu putem să facem nimic să le schimbăm, este pentru că ne urmărim fidel scenariul. Nu aţi crede că ne setăm drumul în viaţă de la 7 ani, dar culmea este că o facem. Copii fiind decidem dacă o să avem o viaţă nefericită, neputiincioasă, sau din contră fericită, împlinită.

Cum facem asta? Preluăm din jurul nostru cât mai multe de la părinţi, le filtrăm prin simţurile de copil şi le asociem cu viitorul nostru.

Să vă dau un exemplu:

O fetiţă s-a născut cu probleme la un picior. În copilărie a făcut numeroase intervenţii chirurgicale şi în final şi-a revenit foarte frumos. Tatăl, sătul probabil de atâtea spitale şi necazuri îi spune fetiţei la un moment dat, că este mai bine ca atunci când va creşte, să se mărite cât mai târziu şi să nu facă copii. 

Intenţia pozitivă a tatălui ar fi putut fi aceea de a o proteja pe fetiţă de a avea în viitor un copil cu probleme.

Fetiţa, a ales să preia spusele tatălui ca parte a scenariului de viaţă. Astfel, s-a măritat cu un bărbat mai în vârstă, fost atlet, dar acum suferind de o boală dificilă. Medicii îi recomandaseră bărbatului să nu facă copii, pentru că ar exista riscul să le transmită ereditar boala sa. 

Ajunsă la 43 de ani, fetiţa de ieri mărturisea cu amărăciune că nu are copii pentru că nu crede că şi-a dorit vreodată. Pentru a confirma îndemnul din copilărie al tatălui. Pentru a nu avea un copil bolnav. Se simţea neputincioasă în faţa destinului.

Când am auzit această poveste, m-am dus imediat cu gândul la scenariul de viaţă. Fetiţa şi-a creat un scenariu pesimist. Toate acţiunile ei ulterioare au dus în mod inconştient către împlinirea scenariului, cuminând prin căsătoria cu bărbatul bolnav. În plus, în timp ce respecta îndemnul tatălui, de a nu avea copii, exact asta a adus asupra sa doar că sub altă formă: un soţ care are nevoie de îngrijire medicală.

Neputinţa este ceva ce simţim uneori când suntem copii. Poate este şi un îndemn părintesc pe care îl preluăm: Cât stai în casa mea o să respecţi regulile mele! sau Nu eşti în stare să faci nimic bine! sau Degeaba te străduieşti. Niciodată nu o reuşeşti!  

 Sau poate este o întâmplare în care nu ai putut să faci nimic, ai fost constrâns de împrejurări să stai şi să aştepţi ajutorul altora. Şi aici revin cu citatul lui Voltaire: faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate.
Neputinţa vine ca opus la putere. La posibilitatea de a te descurca singur în situaţiile în care ştii că poţi să o faci. Nu poţi să te simţi neputiincios dacă nu ai simţit deja că poţi face acel lucru.

De aceea, bătrânii simt atât de acut neputinţa. Pentru că ştiu că atunci când erau mai tineri nu depindeau de alţii. Puteau să facă atâtea şi atâta lucruri. Erau puternici. Aveau independenţă.

Paradoxal, copiii se simt uneori la fel de neputincioşi. Aţi putea întreba: Dar ce au trăit copiii deja ca putere, astfel încât să poată simţi acum neputinţa? Copiii învaţă prin experimentare să se descurce singuri, să devină mici adulţi. Dar adulţii se sperie de această putere a copiilor şi le-o limitează. Spre binele lor, ar spune părinţii. Îi feresc de foarte multe, sau le limitează accesul la resurse pe care copiii le descoperiseră singuri. Şi atunci copiii resimt neputiţa de a face ceva ce reuşeau intuitiv. În funcţie de cât de des sau de acut resimte un copil neputinţa, acest lucru se poate transforma într-un scenariu de viaţă.

Maria Montessori care a revoluţionat acum 100 de ani sistemul de învăţământ, a avut revelaţia că un copil trebuie ajutat să se descurce singur. Nu trebuie bombardat cu informaţii, sau obligat să înveţe lucrurile într-un anume fel. Montessori credea în potenţialul nativ nelimitat al copiilor şi mai credea că adulţii trebuie să înveţe de la copii. Nu invers.

Aveţi încredere în copii şi învăţaţi-i cum să caute soluţii. Astfel încât să ajungă adulţi sănătoşi spiritual, cu scenarii de viaţă frumoase şi fericite!

Imagine din filmul Big cu Tom Hanks.

Destructurare

Eu nu am mers la grădiniţă decât vreo câteva luni pe care nu mi le amintesc prea bine. Se pare că mă îmbolnăveam repede în colectivitate. În rest, am crescut într-o grădiniţă cu flori, legume, animale, în care nu erau neapărat mulţi copii, dar puteam să fac ce vroiam eu, fără teamă sau competiţie. Alergam cât era ziua de lungă, şi când mă plictiseam de urcat în copaci, învăţam să scriu cu litere de tipar după o carte rusească de poveşti, scormoneam prin toate cotloanele cu vechituri şi umblam cu pantofii de lac prin noroaiele din curte. Dormeam când şi dacă vroiam în timpul zilei, mergeam în vizite şi dansam tot timpul pe melodii pe care le auzeam doar în mine. Era aşa frumooooooos... 

Când m-am făcut mai mare, aşteptam cu nerăbdare să merg în clasa 1. Nu mai ştiu de ce, dar îmi imaginam că o să fie ceva extraordinar. Mi se părea o chestie de oameni mari, şi îmi doream tare mult să văd cum este.

Şi la început a fost. Învăţam chestii noi, cunoşteam copii veseli ca mine şi fiecare zi era o nouă experienţă. Doar că la un moment dat, în clasa I fiind,  învăţătoarea se supăra pe mine că mă întorceam la banca din spate să vorbesc cu colegii, sau îmi scria pe caiet mesaje pentru mama, cum că nu îmi făceam temele. Iar eu pur şi simplu nu înţelegeam de ce trebuie să îmi fac temele pentru o notă. Nu era nimic amuzant în asta. Când la finalul clasei I am luat premiul 2, eu am fost de-a dreptul fericită. Pe vremea aia nu lua toată clasa premiu, aşa că eu am considerat-o o adevărată reuşită. Dar premiul meu nu a însemnat prea mult pentru cei care îşi imaginau că locul 2 este pentru loseri, şi doar premiul I cu coroniţă contează. 

Cred că ăsta a fost momentul în care am lăsat sistemul să mă structureze. Să mă transforme într-un produs de fabrică. O maşinuţă care respectă regulile stricte ale unui sistem ce nu se mai potriveşte societăţii în care trăim. Pe parcursul şcolii am avut numeroase încercări eşuate de evadare. Am urât sistemul, mă bucuram iarna când mă îmbolnăveam şi nu mai puteam merge 2 săptămâni la şcoală, plângeam pentru nedreptatea faptului că trebuia să tocesc materii care nu îmi placeau şi a căror utilitate nu o înţelegeam, fără libertatea de a alege ceva ce mi se potrivea. Mă revoltam contra lui Aşa trebuie să faci lucrurile! sau Dar colegul ce notă a luat? M-am adaptat, mi-am ascuns visele adânc într-un locaş de unde să le scot când terminam şcoala. Cel puţin aşa am crezut. În realitate, le-am ascuns aşa de bine încât de ani de zile încerc să refac puzzle-ul ce reprezintă identitatea şi conştiinţa mea creatoare înnăscută.

Nu-mi fac iluzii că sistemul de învăţământ se va schimba prea uşor. Doar actualul sistem datează de pe vremea revoluţiei industriale. Cei mai norocoşi vor avea şansa să înveţe într-un sistem alternativ cum ar fi şcolile Montessori. Ceilalţi vor învăţa în mod tradiţional, cum să devină lucrători obedienţi în fabrică (sau corporaţii) şi apoi vor trebui să-şi culeagă bucăţile lor de identitate fărâmată pe băncile şcolii. (Citiţi aici un articol excepţional despre sistemul de învăţământ obligatoriu)

 Câţi dintre voi sunteţi ca mine? Câţi vă mai amintiţi ce abilităţi înnăscute aveţi? Pentru că, adevărul este că aveţi potenţialul maxim. L-aţi avut când eraţi copii. Acum trebuie doar să vi-l regăsiţi. Începeţi încetul cu încetul. Cu lucruri mici în care vă credeţi neputincioşi. Imaginaţi-vă că sunteţi copii şi doar faceţi lucruri. Experimentaţi. Încetaţi să mai puneţi presiune pe voi, să vă iasă bine. Eliminarea presiunii duce la eliminarea blocajelor, a bolovăneilor.

Am învăţat prea conştiincios că asta-i viaţa, că suntem toţi la fel, că nu se poate. Ne-am exersat timp de 16 ani abilitatea de a face ce trebuie, în loc de a face ceea ce ni se potriveşte, ce ne defineşte.

O să vă ia ceva timp să vă destructuraţi. Să vă daţi voie să fiţi voi, nu produsul unei şcoli învechite, sau a unei educaţii pe alocuri greşită cu cele mai bune intenţii.

Ca să vă daţi seama ce vă doriţi cu adevărat, puteţi începe făcând o Bucket List. Ce te aduce mai aproape de sinele tău decât trecerea?... Pasul următor este să faceţi ce v-aţi notat. Doar atât.

 Imagini dintr-o şcoală şi grădiniţă Montessori.

Human Touch

Spoiler: Acest articol este o pledoarie pentru atingerea umană, ca factor de creştere şi apropiere a indivizilor.

Eu nu îmbrăţişez oamenii când îi văd. Nu sărut pe cineva pe obraz decât în rare ocazii, şi mă agasează cei care intră în spaţiul meu personal să mă ia în braţe sau să mă pupe. Pentru a stabili raportul cu cineva, un zâmbet sau maaaxim o strângere protocolară de mână îmi este suficientă. Să mă ţin la distanţă. În spaţiul meu detaşat, izolat şi sigur. Sau si(n)gur? Totuşi, ocazional mă trezesc că ceva din mine se apropie fără să vrea de cunoscuţi sau chiar mai puţin cunoscuţi, şi îi atinge pe umăr, sau îi ia în braţe pe nepregătite.

Indiferent de răspunsul lor, mai mult sau mai puţin reciproc, în mine se produce un boom de bucurie. De apropiere. De umanitate. O emoţie mare ia locul golului detaşării. Şi brusc îmi dau seama că oamenii pot să-mi fie tare dragi...

Realizez că un zâmbet nu egalează niciodată bucuria atingerii altcuiva. Transferul de energie al unei îmbrăţisări sincere. O îmbrăţişare care te acceptă aşa cum eşti tu: un om menit să trăiască în grup. Nu de unul singur. Un om care are nevoie să simtă fizic alte fiinţe în jurul său.

Credem că trăim într-o ţară cât de cât sigură. Fără războaie, în care avem libertatea de a alege, de a face ceea ce ne dorim. Trăim însă cu o mare frică unii faţă de alţii. Ca şi cum nu ştim cine ne este prieten şi cine duşman. Ne construim ziduri în jurul nostru pentru a ne apăra, şi ne izolăm treptam de lumea din care vrem să facem parte.

La fel ca în Filantropica nu ştim dacă să ne mai fie milă de cineva, sau să ne ferim de mafia cu care coabităm. Nu ştim în cine să avem încredere, şi cu orice persoană care ne dezamăgeşte, zidul din jurul nostru creşte. Suntem mai siguri. Mai feriţi de cei care ne iau drept naivi. Şi ne privăm de dreptul de a atinge. Şi de a fi atinşi. Ne privăm de contact, de comunicare, de bucurie, de sănătate.

Alteori, mediul în care lucrăm, sau rolurile pe care le avem în societate ne impun să păstrăm distanţa. Pentru a putea lua decizii la rece în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi.  Şi pe nesimţite, distanţa intervine pe toate planurile. Ne robotizează, ne dezumanizează, iar relaţiile umane se transformă în relaţii artificiale. Un give and take. Fără nici o implicare emoţională, şi fără nici o dezvoltare a individului. Un schimb primar de bunuri. Dar nu şi de emoţii. Nu un schimb care să ducă la o cultură organizaţională coerentă, sau la o comunitate funcţională. Şi în tot acest timp, nu înţelegem cum de ceilalţi sunt aşa de răi, de inumani, de neimplicaţi.

Dar uneori, când zidul devine prea înalt chiar şi pentru noi, scoatem o cărămidă cu maximă precauţie, şi tragem cu ochiul la lumea de afară. Şi ne riscăm să răspundem celor care aşteaptă şi ei, după zidul lor, o îmbrăţişare care să le spună că merită să trăiască!

Despre importanţa ştiinţifică a atingerii citiţi aici sau aici.