Ce mai mâncăm în decembrie?

Din ciclul să mâncăm acum nişte legume că oricum de Crăciun băgăm carne la greu, vă prezentăm următorul preparat:

Dovlecei la cuptor cu sos de roşii şi salată de sfeclă

Inspirată fiind de preparatul de la Kuibul din Sinaia, Dovlecei la cuptor cu roşii, mozarella şi sos picant,

 am încercat o variantă proprie, de post, sau vegană (dacă preferaţi).

 Ingrediente

4 dovlecei
suc de roşii
4 căţei de usturoi
busuioc uscat
sare, piper
ulei de măsline
sfeclă roşie

Totul este extrem de simplu. Se pregăteşte un sos din suc de roşii, usturoi pisat, sare, piper şi busuioc după gust. Dovleceii se curăţă de coajă şi se taie pe jumate în lung. Se aşează într-un vas de yena uns bine cu ulei de măsline. Peste fiecare dovlecel se pun 1-2 linguriţe de sos. Se mai stropesc cu ulei de măsline şi se dau la cuptorul încins la 180 grade, timp de 15 minute, până ce dovleceii se înmoaie.

Sfecla se spală şi se coace la cuptor, învelită în folie de aluminiu, timp de 50 minute la 180 grade. Se cojeşte, se taie bucăţele şi se poate asezona după gust cu ulei şi lămâie.

Dovleceii sunt aromaţi şi săraţi, iar sfecla dulce, aşa că se completează de minune.

Poftă bună!

De la Gaudeamus cu întârziere

E prea târziu să vă povestesc cum a fost la Gaudeamus? Mmm... vă fac un preview pentru Bookfest-ul de la Biblioteca Naţională, care este deschis între 15-23 decembrie.

Toate editurile posibile şi imposibile, puhoi de lume, lansări de carte, dar şi standuri suport, mai puţin asociate lecturii cât relaxării şi multaşteptatului Crăciun (decoraţiuni, saltele, ceaiuri, dulciuri).

Nu vă plictisesc cu achiziţiile mele, vreau doar să vă aruncaţi un ochi pe un stand simpatic de ceaiuri (unul din cele 3 sau 4 existente)

 Decoraţiuni handmade

Revista de Povestiri, un proiect autohton de povestiri scurte, cu Motanov în rolul principal.

Aţi fost la Gaudeamus? Sau ajungeţi la Bookfest?

Get in the mood!

Şi pentru că vine weekendul, cu sau fără Black Friday....

Saturday Night Fever

Footloose ( nu am văzut varianta 2011, voi?)

Şi cum zicea cineva... Nothing beats Kevin Bacon...

(1996, on the Footloose soundtrack) When that fucking movie came out, for the next 12 years of my life, every time I'd go to a wedding, a bar mitzvahs, or a club, the disc jockey would put it on, at which point people would form a circle around me and start to clap in unison, expecting me to start flipping and performing tricks like a trained monkey. I've gotten to the point where I'll go up to the guy and I'll say, 'Here's 20 bucks, please don't play that song.' But the thing is, I love that record. I think the songs are great. (sursa: IMDB)

Weekend plăcut!

Sir Ken Robinson şi sistemul de învăţământ (I)

Sir Ken Robinson, într-un discurs plin de umor dar concret despre necesitatea susţinerii creativităţii în sistemul de învăţământ la nivel mondial.

Why do we do what we do?

Un filmuleţ cu Antony Robbins despre motivaţia pe care o avem să facem ceea ce facem.

It's ok not to be ok

Off...ce ţi-e şi cu stările astea schimbătoare. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am două extreme. Fie o stare bună, veselă, creativă, plină de resurse. Fie o stare de mocirlă, fără resurse, fără sens, cu un mare GOL. Mai este şi starea de mijloc, în care zilele doar trec, nu se întâmplă nimic deosebit, nici de bine, nici de rău, dar care nu-mi provoacă nici angoasă, nici bucurie. E un fel de funcţionare ca de la sine, pe pilot automat.

Ei, starea de mocirlă este tare înspăimântătoare. Pentru că te seacă de energie, de lacrimi, de viaţă. Prin urmare, poate că cel mai logic este să te scoţi singur, sau cu ajutorul altora, din starea aceasta. Nu de alta, dar ca să nu se deprime şi calculatorul de la atâta muzică de tăiat ceapa mărunt.

Metode de schimbat starea sunt multe, de la schimbarea poziţiei corporale, la schimbarea respiraţiei, la schimbarea mimicii, a mediului în care stai. NLP-ul oferă o mulţime de posibilităţi care să te ajute să-ţi schimbi starea. Şi poţi să le încerci să vezi care ţi se potrivesc.

Dar în acelaşi timp, eu am văzut pe pielea mea că dacă mă forţez să îmi menţin o stare bună, când eu totuşi nu sunt ok, mă duc şi mai rău la fund. În sensul că nu poţi să te ascunzi de ceea ce simţi. Da, poţi să te autosugestionezi să te ridici pe picioare şi să te duci la serviciu, să-ţi faci treaba, sau să te vezi cu prietenii. Dar să pretinzi că totul e în regulă, sau că te simţi bine, este o minciună care se întoarce împotriva ta. E ca şi cum refuzi să accepţi partea aceea din tine care suferă. Ca şi cum, îţi spui că e greşit să fii altfel decât zen.

Ei bine nu. It's ok not to be ok.

Frica mare este că mocirla o să te înghită dacă stai prea mult acolo. Dar şi să mergi peste ea şi să ignori că este sub tine, implică acelaşi pericol de scufundare. Uneori durează înfricoşător de mult. Dureros de mult. Sensibilitatea este aproape de nesuportat. Dar este interesant că după ce treci de un anumit moment critic, lucrurile încep să se aşeze. Iarba creşte din nou, soarele răsare, norii se duc.

Ce mă ajută pe mine în starea de mocirlă? Să stau cu ea, atât cât e nevoie. Dar nu doar să stau, ci să o exprim, fie într-un mod artistic (dansând , scriind poezii, sau cântând), fie să vorbesc despre ea. Practic, să o accept, şi să fac pace cu ea. Să o iubesc, pentru că există, şi pentru că fără ea, românul n-ar fi fost niciodată poet. Ştiaţi că starea acesta este cea mai creativă? Cei mai mulţi oameni devin brusc artişti ai durerii. Tocmai din dorinţa de a o exterioriza. De a face curăţenie şi a merge mai departe.

Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Tudor Arghezi, Testament

În final, un citat pe care l-am învăţat în clasa a 8-a pentru admitere, şi care nu mi-a mai ieşit niciodată din minte.

Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.  

Nichita Stănescu

Paste la cuptor cu sos de branza si ceapa verde

Titlul cam spune totul.

Ingrediente

100 gr cascaval
1 bucatica branza Camembert
100 gr branza pentru paste
2 oua
2 legaturi ceapa verde
3 catei de usturoi
ulei de masline
rosii in ulei
2 ardei verzi
sare, piper proaspat

1/2 pachet paste integrale

Reteta este simpla. Pastele se fierb 9 minute. In acest timp facem un amestec din toate cele de mai sus, legumele taiate marunt, branzeturile rase, ouale batute, usturoiul pisat. Se amesteca toate cu pastele fierte si scurse de apa. Se pun la cuptor intr-un vas de yena timp de 20 de minute la 180 grade, pana cand branzeturile se topesc.

 

Pofta buna!

Roxanne - alte 2 variante

Ascultam prin aprilie câteva variante ale clasicei Roxanne. De curând mi-am îmbogăţit colecţia cu 2 interpretări de prin concursuri, una rock, cealaltă reggae.



varianta Juliet Simms - finalistă The Voice SUA

varianta Dragos Udilă , concurent XFactor, ascultaţi aici.

Tartă sărată cu dovleac

Pentru că dovleacul nu se găseşte tot timpul anului, am cumpărat ca o disperată săptămânile astea, în ideea de a profita la maximum de acest bostan simpatic. Am vrut să pregătesc altceva decât tradiţionala plăcintă cu dovleac, aşa că am făcut o combinaţie proprie pe care o vedeţi mai jos. 

Ingrediente

 Pentru blat

200 gr făină
apă
ulei măsline
1 ou


Pentru sos

300 gr smântână
1 mână caşcaval ras
1 mână brânză Camembert rasă
busuioc
4 căţei de usturoi
piper proaspăt măcinat

 Pentru tartă

aprox 300 gr dovleac ras (se găseşte la piaţă dovleac crud ras în pungi de 1 kg)
2 roşii
1 mână parmezan

Se face întâi o cocă pentru baza tartei. Se amestecă făina cu oul şi foarte puţina apă, doar cât să se omogenizeze totul, fără să se înmoaie compoziţia. Se adaugă 1 lingură de ulei pentru elasticitate, cât să se desprindă coca de pe masă. Se pune coca în frigider până facem sosul.

Sosul presupune amestecarea smântânii cu brânzeturile, usturioul pisat şi mirodeniile. Piperul proaspăt îi dă o aromă mai puternică.

Se scoate coca din frigider şi se întinde cu sucitorul. Se aşează în tava de tartă, unsă în prealabil cu unt. Se pune coca la cuptorul încins (200grade) pentru 10 minute, cât să se întărească în formă.

Se scoate tava din cuptor şi acum urmează faza de tartinare. Se unge coca cu ulei de măsline. Se mai presară o mână de parmezan. Se adaugă dovleacul ras, pe toată suprafaţa tăvii. Se unge dovleacul cu sos. Se decorează cu felii de roşii.

Se coace la 190 grade timp de 40 de min. Se serveşte rece cu salată verde. Am mâncat-o şi caldă şi rece, dar rece se simt mai bine aromele şi gustul sărat.

Poftă bună!

De azi

Mama si fiica

Health & Beauty Expo de la Sala Palatului si o mancare raw-vegan de la Omra: tortilla cu legume si salata de naut. Yummy!

Jessie J

you gotta love her, or you gotta love her!

Durerea mută

Seamănă cu nişte ghimpi, sau cărbuni încinşi... nu ştiu sigur. Ce ştiu este că frige când calci, Durerea se răspândeşte în tot corpul şi în câteva secunde interminabile amorţeşti. Nu mai simţi nimic. Aluneci într-un somn plin de vise care nu-ţi dau pace. Ca nişte ţânţari, pe care nu-i vezi, dar bâzâie enervant la ureche.  

E luna plină? Deja? Mi se părea mie că miroase a praf de stele. Chiar şi ele cad şi sunt martore la Durerea mea mută. Se uită una la alta şi se întreabă de ce Durerea nu vorbeşte. A amuţit? O las să răspundă ea la întrebare. Îi scot căluşul şi îi văd nodul în gât, în timp ce înghite sunetul propriei deziluzii. 

O lacrimă îi alunecă pe obraz şi îi şterge praful cu care stelele au îmbrăţişat-o mai devreme. Se uită la mine cu ochi goi şi-mi spune că nu mai ştie care e rolul ei. Nimeni nu o mai vrea. De fiecare dată când încearcă să deschidă gura, e călcată în picioare de Pozitivism şi Entuziasm.  Mai bine moartă şi-a zis de nenumărate ori în gând.

Şi totuşi e ceva mai presus de ea care îi dă sens. Undeva, ştie că nu trăieşte degeaba. Ştie că trebuie să vorbească. Să ţipe ! Să urle ! Să tragă semnalul de alarmă!

Trage aer în piept şi în ciuda fricii, îmi deschide inima şi smulge cu putere lacrimile sufletului de copil. Respiră greu din cauza efortului, dar ştie că e bine. 

Lacrmile ies întâi ca un mâl verzui, aproape ca o pastă. Au uitat cum să curgă. S-au coagulat în interior. Dar curba obrazului uscat se umezeşte curând şi îşi aminteşte. 

Durerea mută zâmbeşte. Acum ştie ce are de făcut.

 Imaginea de aici.

Lumina

În lumea ce mă înconjoară
Sunt doar mică piatră de moară.
Râcâi cu dinţii cleiul noroios şi verde.
Ies din lumina neagră ce mă orbeşte.
M-arunc în gol şi mă zdrobesc de gândurile vechi.
E zi şi totuşi noptea nu vrea să plece.
Nu vrea să văd.
Mă vrea supusă în gaura minţii teşite.
Şi durerea asta cunoscută mă bucură.
Am gust de fiere în gură şi zâmbesc.
Râd cu gura până la urechi.
Încă mai pot... Încă văd prin găurile împletite de frică.
E soare acolo. 

O graniţă fină din interior

Sunt atâtea lucruri care-mi trec prin minte în ultima vreme, încât reuşesc cu greu să scriu un articol care să reflecte măcar o părticică logică din ele, iar în acelaşi timp îmi doresc să scriu despre toate.

Cert este că mintea face o treabă foarte bună să genereze noi ipoteze, să caute soluţii palpabile, să explice. Chestia este că tot ceea ce reuşeşte este bazat pe un sistem de percepţii subiective. Pe ceea ce noi îi băgăm ca date de pornire. Pe realitatea noastră subiectivă. În sensul că noi îi dăm directive despre ce să facă. Ceea ce poate să fie un lucru bun, dacă îi dăm comenzi valide. 

 Pentru cine a văzut filmul Tron Legacy, este acolo o replică spre sfârşit care mi se pare potrivită.

Am încercat să creez sistemul perfect. Dar nu am văzut că perfecţiunea era în faţa mea. Nu am ştiut că imperfecţiunea este de fapt atât de valoroasă.

Ideea este că ne axăm mintea pe atingerea unor obiective, iar de multe ori, atingerea acelor obiective nici măcar nu ne bucură. De ce? Pentru că, de fapt ne doream altceva. Partea bună este că putem să verificăm ecologia obiectivelor, punându-ne nişte întrebări simple, la care ştim cu siguranţă răspunsul:

• la ce trebuie să renunţ ca să-mi ating obiectivul?
• cum vor reacţiona persoanele din jurul meu când eu îmi voi atinge obiectivul?
• ce preţ plătesc ca să-mi ating obiectivul?
• ce vreau să păstez din ceea ce am acum, în momentul când voi atinge obiectivul?
• care este scopul mai înalt pe care îl servesc prin atingerea acestui obiectiv?

 E posibil ca atunci când vă puneţi aceste întrebări, obiectivul vostru să se clatine. Şi este ok lucrul acesta. E mai bine să-ţi dai seama înainte de a merge prea departe în crearea sistemului perfect. E mai bine să conştientizezi mai devreme decât mai târziu. 

Şi da, poate să vă sperie chestia asta foarte tare. Poate ajungeţi să vă daţi seama că toată energia pe care aţi consumat-o, era defapt pentru un obiectiv care nu vă aparţinea. Al cărui scop mai înalt era să vă placă alţi oameni, sau să le demonstraţi ceva, sau să vă demonstraţi vouă ceva. Şi aceste demonstraţii au la rândul lor un scop şi mai înalt. Acela de a vă creşte stima de sine, sau starea de confort, sau încrederea...sau...cine ştie?

Noi ne punem singuri pe un drum. Noi alegem. Şi ne canalizăm mintea pe un scop, un obiectiv. Şi ea îşi face treaba foarte bine. E rolul ei. Doar că dacă nu îi dăm comenzile potrivite nouă, mintea se va întoarce împotriva noastră. 

Partea bună este că avem un sistem de backup. Şi la un moment dat, pe drumul pe care noi l-am ales, tot noi ne oprim şi ne dăm seama că ceva nu e în regulă. Cum ne dăm seama? Prin nişte senzaţii fizice, vizuale, auditive, olfactive, gustative. Care vin din cu totul altă parte decât din conştient.

Vin din acea parte din noi pe care o cunoaştem prea puţin. Din potenţialul nostru nelimitat. Din inconştient. Acesta ne dă în permanenţă semnale despre ce e bine pentru noi.

Nu e uşor să accepţi. Pentru că mintea este obişnuită să deţină controlul. Comunicarea cu inconştientul este chestie de exerciţiu, care se face în timp. Dar când într-un final acceptăm faptul că semnalele acestea chiar există, şi ne amintim că de fapt le-am mai trăit şi în trecut, atunci putem să accesăm baza aceasta de date nelimitată. 

Putem să ne dăm libertatea de a pendula controlat în spaţiul de graniţă dintre ceea ce ştim şi ceea ce simţim, cu cele mai bune alegeri pentru noi şi sistemul din care facem parte.

 Poza de aici.

Dimineaţă şi nimic mai mult

Soarele îmi ridică pleoapa dreptă şi mă târăşte pe covor către recele gresiei din baie. Ascult apa care îmi curge pe picior şi simt căldura sitei fluide care îmi curăţă pielea din spatele armurii de compost. Vocea din fundal cântă despre poveşti cu eroi urbani şi închid ochii sub ascunzişul bretonului uscat de nisipul verii trecute. Imaginea casei vecine îmi umbreşte fereastra înaltă dar trag perdeaua de la baldachin şi o leg cu şnurul de busuioc proaspăt care creşte sub patul visurilor mele. În urma lichidă lăsată de paşi pe parchet se aude foşnetul difuz al mătăsii ridicate de pe umeraş. Nici o dimineaţă fără căldura palmelor tale...

Nick Drake

Nick Drake a fost un cântăreţ britanic, care nu a reuşit să fie pre popular în timpul vieţii, dar care a devenit apreciat post-mortum. A murit la doar 26 de ani, datorită unei supradoze de antidepresive. Melodiile lui, folk, sunt liniştitoare şi melancolice, scoţând la suprafaţă tristeţea pe care Drake o resimţea.

Melodii de stat sub plapumă cu o ceaşcă de ceva cald în mână, sau de ascultat într-o căbănuţă la munte.

 

Energetic steelers

Totul in jurul nostru este format din energie. Poate multi dintre voi nu sunt de acord cu aceasta afirmatie si poate o parte din cei care cititi aceste randuri sunt de acord. Eu ma adresez ambelor tabere. Am ajuns la concluzia ca exista hoti energetici care pur si simplu fura energia. 

Energia are multe forme, dupa cum au descoperit oamenii de stiinta. Am sa povestesc un pic despre energia care ne pune pe noi oamenii in miscare, sau mai simplu, cheful ala pe care il simtiti atunci cand sunteti entuziasti si ardeti de nerabdare sa faceti ceva sau sa ajungeti undeva, sau din contra, lipsa de chef si senzatia de gol. 

Energia asta vine de undeva din noi , si am descoperit ca e influentata de cei cu care venim in contact. Cand va treziti dimineata si sunteti odihniti si bine dispusi si simtiti ca azi puteti sa faceti orice chiar daca e o zi in care va duceti la serviciu, sunteti incarcati energetic pozitiv. 

Nu vi s-a intamplat ca dupa ce vorbiti cu o persoana despre lucruri negative sau daca va certati, asta va supara, va enerveaza, sau va lasa un gol in voi? Daca intalniti un un factor exterior (o alta persoana sau o intamplare de care iti povesteste cineva) puteti sa va incarcati energetic sau puteti ramane fara energie. Acest lucru depinde cel mai mult de fiecare: de perceptia fiecaruia despre factorul exterior, de modul in care il interpretati si il lasati sa influenteze energia interioara. 

Uneori poate auziti ca s-a intamplat un eveniment nefericit. Asta poate sa va afecteze, sa o luati personal, sau puteti sa va ridicati scutul prin gasirea unor motive care sa explice ce s-a intamplat si astfel puteti sa va aparati. Insa de cele multe ori va implicati si va pare rau de nefericitul eveniment sau va transpuneti fara sa va dati seama, in locul celui care a participat la eveniment . 

In alte dati, se poate intampla daca vorbiti cu o persoana despre un subiect care va priveste personal si acea persoana nu e dispusa sa discute si opreste sau obstructioneaza cursul discutiei intr-un mod in care voi nu v-ati asteptat. 

Aceste ultime doua exemple sunt exemple in care energia pozitiva este inlocuita cu energie negativa. Hotii energetici va fura energia pozitiva si va lasa un gol sau chiar va umplu cu energie negativa. Fac asta pentru ca voi ii lasati constient sau inconstient. 

Puteti sa preveniti aceste furturi energetice. Sunt cateva metode pe care puteti sa le abordati: 

1.daca observati ca persoana care vrea sa ne povesteasca o intamplare negativa insista foarte mult si va da multe detalii puteti sa va retrageti si sa amanati pe alta data discutia respectiva. Astfel aveti timp sa va pregatiti mental si energetic pana la discutia urmatoare si sa stiti ca indiferent care va fi cursul discutiei, puteti sa nu percepeti evenimentul ca pe ceva negativ si extrem de grav. 

2.daca incercati sa aveti o discutie cu o persoana care nu e dispusa sa va vorbeasca in acel moment, cel mai bine este sa amanati discutia pana in momentul in care persoana este echilibrata si dispusa sa dialogheze cu voi. 

Aceste doua metode vi le propun pentru ca stiu ca functioneaza. Sunt sigur ca sunt si altele care inca nu le-am descoperit inca. Voi ce metode stiti? si ce metode propuneti ?

Frig de dimineaţă

Trecerea de la vară la toamnă este lentă. Mai ales toamna aceasta, când la jumătatea lui octombrie încă port rochie fără dres. Anul 2012 mi s-a părut că a avut 6 luni de vară, şi acum încă aşteptăm să facem trecerea spre frigul ăla adevărat de iarnă.

Şi totuşi este toamnă, şi dimineaţa merg nişte şosete sau ciorapi trei-sferturi sub fustă sau rochie. Este o modă pe care mult timp nu am înţeles-o, chiar am avut resentimente faţă de ea, dar acum am început să o înţeleg. Are şi ea farmecul ei, nu-i aşa?

Şi acum că sunt pregătită pentru vremuri mai reci, pot să şi filozofez despre toamnă. Despre melancolia ei, frunzele colorate, aerul plăcut de afară, lumina frumoasă care intră pe geam dimineaţa.

Despre pustiul pe care îl aduce în finalul ei toamna, finalul acela în care renunţă la culori pentru iarnă, nu vreau să vorbesc. Nu mi se pare că e cea mai importantă caracteristică a ei. 

Toamna sunt eu în splendoarea mea umilă, agăţată de marginea rece de piatră. Privesc în jos la freamătul frunzelor, şi cad cu ele în ritmul lor, până ajung pe planşa de desen a copiilor. Mă pictează cu acuarele apoase, mă întind cu mânuţele moi şi calde şi mă agaţă în cui. Mă usuc la căldura soarelui care intră pe fereastră şi urc pe sfoară până suuuuus....în podul cu nuci întinse. Alunecă sub mine şi le simt mirosul în timp ce mă întorc pe spate şi ţip până rămân tăcută ca un abur de ceaţă.

E toamnă...

Explicaţii pe înţelesul tuturor

Nu ştiu voi, dar eu înţeleg mai bine anumite procese ori termeni dacă îmi fac o schemă, sau un desen. Cumva, partea asta vizuală este de mare folos într-un proces de comunicare şi învăţare. Zilele trecute, căutând pe net o explicaţie băbească despre sistemul american de vot, am dat peste o prezentare video extrem de simplă şi de eficientă. În 4 minute am reuşit să pricep şi eu cum votează americanii preşedintele. 

Clipul respectiv este creat de Common Craft, o companie formată din 2 oameni, soţ, soţie. Afacerea lor este handmade, pentru fiecare clip realizat, ei decupează forme din hârtie, îşi înregistrează vocile pentru explicaţii şi gândesc scenariul cel mai potrivit pentru concept.

Clipurile sunt organizate pe categorii:

• tehnologie
• social media
• securitate în reţea
• bani
• societate

Clipurile lor pot fi personalizate şi folosite în învăţământ, prezentări sau trainguri.


Puteţi urmări galeria completă de clipuri aici.

Care vi se pare cel mai interesant?

Back to the present

Aţi observat poate, atunci când vă întoarceţi din concediu, sau dintr-o ieşire care v-a relaxat, că acasă totul vă apare mult mai frumos. Oamenii cu care vă ciondăneaţi pentru nimicuri, colegii nesuferiţi, casa în sine, sunteţi cu toate mult mai ok. Mult mai detaşati. Le priviţi cu plăcere şi bucurie chiar.  Ca pe un nou început.

Îmi amintesc atunci când eram mică şi mă întorceam după o vacanţă de vară la bunici, că mă bucuram aşa mult când reveneam la rutină. Nimic nu mă supăra la ceilalţi oameni. Eram zen. Pentru câteva zile.

 De fapt, acele zile sunt de mare potenţial pentru noi. Şi este bine să le prelungim cât putem. Pentru că, sunt perioadele în care vedem lucrurile sub forma: eu sunt ok şi ceilalţi sunt ok. Sunt perioadele în care suntem plini de energie pozitivă, activi, deschişi la nou şi ingenioşi. În plus, suntem aproape de alţi oameni, îi simţim în mod autentic şi avem parte şi de perspectiva lor asupra lucrurilor.

Acum...ce se întâmplă după primele zile? Cum ajungem să luăm din nou lucrurile în mod personal? Începem prin a observa că cei din jurul nostru nu sunt zen. Evident, doar ei nu au ieşit din rutină. Le auzi plângerile, cârcotelile, răutăţile. Şi le laşi să te afecteze. Poate pentru că ţi se pare că nu te mai integrezi printre ei, dacă tu ai altă stare. Poate ţi-e frică de rezistenţa altora la schimbarea ta. De faptul că unii s-ar putea să se sperie, sau să te critice.

O altă cale prin care ieşi din starea de zen, este aceea prin care revii la vechile obiceiuri din trecut. Te comporţi în acelaşi fel, faci aceleaşi greşeli, spui aceleaşi cuvinte.

Starea aceasta de maxim potenţial trebuie întreţinută. Este un climax căruia în urmează firesc o descreştere. Pentru a o amplifica tot mai mult, şi pentru a beneficia de ea mai mult timp, trebuie imediat valorificată. Este ok să te bucuri de ea, dar este şi mai bine să faci cât mai multe când o ai. Să acţionezi. Să pui în aplicare imediat planuri demult amânate, sau idei spontane. Să schimbi felul în care te comportai în trecut (evident mă refer la a schimba ceea ce nu îţi face bine). Cu cât faci mai multe, cu atât prelungeşti starea şi intri într-un flux de energie şi creativitate.

Relaxează-te şi adu-ţi aminte de o stare de maxim potenţial pe care ai avut-o. Vezi ce vedeai, auzi ce auzeai, simte ce simţeai. Cum erai tu? Ce făceai? Cum făceai? Şi amplifică starea. Când ai atins maximul, deschide ochii şi fă un pas în lateral. Testează de mai multe ori, cum poţi să intri în starea de maxim potenţial. 

Şi acum, cu această stare de potenţial, pune-te pe treabă!

Aştept impresii.

Neputinţă

Cine nu vede, că faptul de a ne simţi bolnavi, este dimpotrivă o dovadă neîndoielnică că am fost sănătoşi după cum faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate. 

-Voltaire-

Neputinţa este un hău. O tristeţe şi un gol interior greu de explicat. E una dintre stările în care este foarte uşor să intri şi foarte greu să ieşi. Ca un fel de nisip mişcător. Mai prost este şi că provoacă dependenţă. Da... m-aţi auzit bine. Devii dependent de golul acesta emoţional. Pentru că te stoarce de energie, te pune la pământ, dar în acelaşi timp îţi confirmă un scenariu de viaţă nefericit.

În teoria de Analiză Tranzacţională, copiii îşi aleg un scenariu de viaţă până împlinesc vârsta de 7 ani. Cei 7 ani de acasă au o importanţă mai mare decât ne imaginăm. Scenariul acesta poate fi optimist, pesimist, sau neutru. Scenariul are de obicei legătură cu basmul preferat al copilului, şi urmăreşte într-un fel metaforic linia de acţiune şi personajele poveştii.

Şi oricât credeţi sau nu în destin, uneori când spunem că lucrurile aşa trebuie să fie şi noi nu putem să facem nimic să le schimbăm, este pentru că ne urmărim fidel scenariul. Nu aţi crede că ne setăm drumul în viaţă de la 7 ani, dar culmea este că o facem. Copii fiind decidem dacă o să avem o viaţă nefericită, neputiincioasă, sau din contră fericită, împlinită.

Cum facem asta? Preluăm din jurul nostru cât mai multe de la părinţi, le filtrăm prin simţurile de copil şi le asociem cu viitorul nostru.

Să vă dau un exemplu:

O fetiţă s-a născut cu probleme la un picior. În copilărie a făcut numeroase intervenţii chirurgicale şi în final şi-a revenit foarte frumos. Tatăl, sătul probabil de atâtea spitale şi necazuri îi spune fetiţei la un moment dat, că este mai bine ca atunci când va creşte, să se mărite cât mai târziu şi să nu facă copii. 

Intenţia pozitivă a tatălui ar fi putut fi aceea de a o proteja pe fetiţă de a avea în viitor un copil cu probleme.

Fetiţa, a ales să preia spusele tatălui ca parte a scenariului de viaţă. Astfel, s-a măritat cu un bărbat mai în vârstă, fost atlet, dar acum suferind de o boală dificilă. Medicii îi recomandaseră bărbatului să nu facă copii, pentru că ar exista riscul să le transmită ereditar boala sa. 

Ajunsă la 43 de ani, fetiţa de ieri mărturisea cu amărăciune că nu are copii pentru că nu crede că şi-a dorit vreodată. Pentru a confirma îndemnul din copilărie al tatălui. Pentru a nu avea un copil bolnav. Se simţea neputincioasă în faţa destinului.

Când am auzit această poveste, m-am dus imediat cu gândul la scenariul de viaţă. Fetiţa şi-a creat un scenariu pesimist. Toate acţiunile ei ulterioare au dus în mod inconştient către împlinirea scenariului, cuminând prin căsătoria cu bărbatul bolnav. În plus, în timp ce respecta îndemnul tatălui, de a nu avea copii, exact asta a adus asupra sa doar că sub altă formă: un soţ care are nevoie de îngrijire medicală.

Neputinţa este ceva ce simţim uneori când suntem copii. Poate este şi un îndemn părintesc pe care îl preluăm: Cât stai în casa mea o să respecţi regulile mele! sau Nu eşti în stare să faci nimic bine! sau Degeaba te străduieşti. Niciodată nu o reuşeşti!  

 Sau poate este o întâmplare în care nu ai putut să faci nimic, ai fost constrâns de împrejurări să stai şi să aştepţi ajutorul altora. Şi aici revin cu citatul lui Voltaire: faptul de a simţi robia sau neputinţa înfăţişează o dovadă de neclintit că am avut putere şi libertate.
Neputinţa vine ca opus la putere. La posibilitatea de a te descurca singur în situaţiile în care ştii că poţi să o faci. Nu poţi să te simţi neputiincios dacă nu ai simţit deja că poţi face acel lucru.

De aceea, bătrânii simt atât de acut neputinţa. Pentru că ştiu că atunci când erau mai tineri nu depindeau de alţii. Puteau să facă atâtea şi atâta lucruri. Erau puternici. Aveau independenţă.

Paradoxal, copiii se simt uneori la fel de neputincioşi. Aţi putea întreba: Dar ce au trăit copiii deja ca putere, astfel încât să poată simţi acum neputinţa? Copiii învaţă prin experimentare să se descurce singuri, să devină mici adulţi. Dar adulţii se sperie de această putere a copiilor şi le-o limitează. Spre binele lor, ar spune părinţii. Îi feresc de foarte multe, sau le limitează accesul la resurse pe care copiii le descoperiseră singuri. Şi atunci copiii resimt neputiţa de a face ceva ce reuşeau intuitiv. În funcţie de cât de des sau de acut resimte un copil neputinţa, acest lucru se poate transforma într-un scenariu de viaţă.

Maria Montessori care a revoluţionat acum 100 de ani sistemul de învăţământ, a avut revelaţia că un copil trebuie ajutat să se descurce singur. Nu trebuie bombardat cu informaţii, sau obligat să înveţe lucrurile într-un anume fel. Montessori credea în potenţialul nativ nelimitat al copiilor şi mai credea că adulţii trebuie să înveţe de la copii. Nu invers.

Aveţi încredere în copii şi învăţaţi-i cum să caute soluţii. Astfel încât să ajungă adulţi sănătoşi spiritual, cu scenarii de viaţă frumoase şi fericite!

Imagine din filmul Big cu Tom Hanks.

Destructurare

Eu nu am mers la grădiniţă decât vreo câteva luni pe care nu mi le amintesc prea bine. Se pare că mă îmbolnăveam repede în colectivitate. În rest, am crescut într-o grădiniţă cu flori, legume, animale, în care nu erau neapărat mulţi copii, dar puteam să fac ce vroiam eu, fără teamă sau competiţie. Alergam cât era ziua de lungă, şi când mă plictiseam de urcat în copaci, învăţam să scriu cu litere de tipar după o carte rusească de poveşti, scormoneam prin toate cotloanele cu vechituri şi umblam cu pantofii de lac prin noroaiele din curte. Dormeam când şi dacă vroiam în timpul zilei, mergeam în vizite şi dansam tot timpul pe melodii pe care le auzeam doar în mine. Era aşa frumooooooos... 

Când m-am făcut mai mare, aşteptam cu nerăbdare să merg în clasa 1. Nu mai ştiu de ce, dar îmi imaginam că o să fie ceva extraordinar. Mi se părea o chestie de oameni mari, şi îmi doream tare mult să văd cum este.

Şi la început a fost. Învăţam chestii noi, cunoşteam copii veseli ca mine şi fiecare zi era o nouă experienţă. Doar că la un moment dat, în clasa I fiind,  învăţătoarea se supăra pe mine că mă întorceam la banca din spate să vorbesc cu colegii, sau îmi scria pe caiet mesaje pentru mama, cum că nu îmi făceam temele. Iar eu pur şi simplu nu înţelegeam de ce trebuie să îmi fac temele pentru o notă. Nu era nimic amuzant în asta. Când la finalul clasei I am luat premiul 2, eu am fost de-a dreptul fericită. Pe vremea aia nu lua toată clasa premiu, aşa că eu am considerat-o o adevărată reuşită. Dar premiul meu nu a însemnat prea mult pentru cei care îşi imaginau că locul 2 este pentru loseri, şi doar premiul I cu coroniţă contează. 

Cred că ăsta a fost momentul în care am lăsat sistemul să mă structureze. Să mă transforme într-un produs de fabrică. O maşinuţă care respectă regulile stricte ale unui sistem ce nu se mai potriveşte societăţii în care trăim. Pe parcursul şcolii am avut numeroase încercări eşuate de evadare. Am urât sistemul, mă bucuram iarna când mă îmbolnăveam şi nu mai puteam merge 2 săptămâni la şcoală, plângeam pentru nedreptatea faptului că trebuia să tocesc materii care nu îmi placeau şi a căror utilitate nu o înţelegeam, fără libertatea de a alege ceva ce mi se potrivea. Mă revoltam contra lui Aşa trebuie să faci lucrurile! sau Dar colegul ce notă a luat? M-am adaptat, mi-am ascuns visele adânc într-un locaş de unde să le scot când terminam şcoala. Cel puţin aşa am crezut. În realitate, le-am ascuns aşa de bine încât de ani de zile încerc să refac puzzle-ul ce reprezintă identitatea şi conştiinţa mea creatoare înnăscută.

Nu-mi fac iluzii că sistemul de învăţământ se va schimba prea uşor. Doar actualul sistem datează de pe vremea revoluţiei industriale. Cei mai norocoşi vor avea şansa să înveţe într-un sistem alternativ cum ar fi şcolile Montessori. Ceilalţi vor învăţa în mod tradiţional, cum să devină lucrători obedienţi în fabrică (sau corporaţii) şi apoi vor trebui să-şi culeagă bucăţile lor de identitate fărâmată pe băncile şcolii. (Citiţi aici un articol excepţional despre sistemul de învăţământ obligatoriu)

 Câţi dintre voi sunteţi ca mine? Câţi vă mai amintiţi ce abilităţi înnăscute aveţi? Pentru că, adevărul este că aveţi potenţialul maxim. L-aţi avut când eraţi copii. Acum trebuie doar să vi-l regăsiţi. Începeţi încetul cu încetul. Cu lucruri mici în care vă credeţi neputincioşi. Imaginaţi-vă că sunteţi copii şi doar faceţi lucruri. Experimentaţi. Încetaţi să mai puneţi presiune pe voi, să vă iasă bine. Eliminarea presiunii duce la eliminarea blocajelor, a bolovăneilor.

Am învăţat prea conştiincios că asta-i viaţa, că suntem toţi la fel, că nu se poate. Ne-am exersat timp de 16 ani abilitatea de a face ce trebuie, în loc de a face ceea ce ni se potriveşte, ce ne defineşte.

O să vă ia ceva timp să vă destructuraţi. Să vă daţi voie să fiţi voi, nu produsul unei şcoli învechite, sau a unei educaţii pe alocuri greşită cu cele mai bune intenţii.

Ca să vă daţi seama ce vă doriţi cu adevărat, puteţi începe făcând o Bucket List. Ce te aduce mai aproape de sinele tău decât trecerea?... Pasul următor este să faceţi ce v-aţi notat. Doar atât.

 Imagini dintr-o şcoală şi grădiniţă Montessori.

Human Touch

Spoiler: Acest articol este o pledoarie pentru atingerea umană, ca factor de creştere şi apropiere a indivizilor.

Eu nu îmbrăţişez oamenii când îi văd. Nu sărut pe cineva pe obraz decât în rare ocazii, şi mă agasează cei care intră în spaţiul meu personal să mă ia în braţe sau să mă pupe. Pentru a stabili raportul cu cineva, un zâmbet sau maaaxim o strângere protocolară de mână îmi este suficientă. Să mă ţin la distanţă. În spaţiul meu detaşat, izolat şi sigur. Sau si(n)gur? Totuşi, ocazional mă trezesc că ceva din mine se apropie fără să vrea de cunoscuţi sau chiar mai puţin cunoscuţi, şi îi atinge pe umăr, sau îi ia în braţe pe nepregătite.

Indiferent de răspunsul lor, mai mult sau mai puţin reciproc, în mine se produce un boom de bucurie. De apropiere. De umanitate. O emoţie mare ia locul golului detaşării. Şi brusc îmi dau seama că oamenii pot să-mi fie tare dragi...

Realizez că un zâmbet nu egalează niciodată bucuria atingerii altcuiva. Transferul de energie al unei îmbrăţisări sincere. O îmbrăţişare care te acceptă aşa cum eşti tu: un om menit să trăiască în grup. Nu de unul singur. Un om care are nevoie să simtă fizic alte fiinţe în jurul său.

Credem că trăim într-o ţară cât de cât sigură. Fără războaie, în care avem libertatea de a alege, de a face ceea ce ne dorim. Trăim însă cu o mare frică unii faţă de alţii. Ca şi cum nu ştim cine ne este prieten şi cine duşman. Ne construim ziduri în jurul nostru pentru a ne apăra, şi ne izolăm treptam de lumea din care vrem să facem parte.

La fel ca în Filantropica nu ştim dacă să ne mai fie milă de cineva, sau să ne ferim de mafia cu care coabităm. Nu ştim în cine să avem încredere, şi cu orice persoană care ne dezamăgeşte, zidul din jurul nostru creşte. Suntem mai siguri. Mai feriţi de cei care ne iau drept naivi. Şi ne privăm de dreptul de a atinge. Şi de a fi atinşi. Ne privăm de contact, de comunicare, de bucurie, de sănătate.

Alteori, mediul în care lucrăm, sau rolurile pe care le avem în societate ne impun să păstrăm distanţa. Pentru a putea lua decizii la rece în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi.  Şi pe nesimţite, distanţa intervine pe toate planurile. Ne robotizează, ne dezumanizează, iar relaţiile umane se transformă în relaţii artificiale. Un give and take. Fără nici o implicare emoţională, şi fără nici o dezvoltare a individului. Un schimb primar de bunuri. Dar nu şi de emoţii. Nu un schimb care să ducă la o cultură organizaţională coerentă, sau la o comunitate funcţională. Şi în tot acest timp, nu înţelegem cum de ceilalţi sunt aşa de răi, de inumani, de neimplicaţi.

Dar uneori, când zidul devine prea înalt chiar şi pentru noi, scoatem o cărămidă cu maximă precauţie, şi tragem cu ochiul la lumea de afară. Şi ne riscăm să răspundem celor care aşteaptă şi ei, după zidul lor, o îmbrăţişare care să le spună că merită să trăiască!

Despre importanţa ştiinţifică a atingerii citiţi aici sau aici.

Abilităţile. Doar pozitive?

V-aţi dat vreodată seama cum se formează abilităţile?

 

Prin definiţie, o abilitate reprezintă o deprindere, un obicei, îndemânare, iscusinţă. Noi suntem obişnuiţi să încadrăm la abilităţi, doar ceea ce ne iese bine şi ne dă o satisfacţie. Ceva ce ne mulţumeşte. Vom spune că avem abilitatea de a comunica eficient, de a lucra în echipă, de a asculta activ, de a aplana conflicte, şi multe altele. Toate acestea sunt nişte abilităţi cu care ne mândrim, nu-i aşa? Şi ca orice abilitate, reprezintă o deprindere, ceva la care am lucrat în timp. Ceva ce am exersat, şi continuăm să exersăm.

În acelaşi timp, noi mai avem o serie de ablităţi. Unele pe care nu le numim abilităţi din simplul fapt că nu conştientizăm că sunt tot deprinderi sau obiceiuri. O să vă dau un exemplu:

Să presupunem că aveţi un serviciu pe care nu îl suportaţi. Poate aveţi un şef cu care nu vă înţelegeţi, o atmosferă stresantă, sau activitatea în sine vă displace. Sunteţi profund nefericiţi când mergeţi la lucru, şi nu vă gândiţi decât ce bine va fi când o să ieşiţi la pensie, sau o să câştigaţi la Loto şi nu o să trebuiască să mai munciţi. Dacă v-ar întreba cineva: Păi şi când ieşi la pensie? Răspunsul ar fi peste 10(20) de ani...

Asta înseamnă că voi aveţi 10 ani la dispoziţie să vă exersaţi o abilitate. Abilitatea de a fi nervoşi, nemulţumiţi, cârcotaşi, plini de ură, dispreţ, neimplicare. Aveţi 10 ani la dispoziţie să vă încărcaţi cu energie negativă. Vă daţi seama? 10 ani în care să vă plângeţi aproape zilnic. Wow! Ăsta DA timp de formare a unei abilităţi. 

Să presupunem acum că aţi ieşit la pensie după cei 10 ani. Ce o să se întâmple acum cu abilitatea pe care v-aţi perfecţionat-o până în acest moment? Abilitatea de a fi nemulţumit? Credeţi că o să se evapore şi o să facă loc unei mulţumiri? În nici un caz. O să răsuflaţi uşuraţi pentru puţin timp, iar apoi, abilitatea o să vrea să se manifeste în noua voastră viaţă. Că doar aţi învăţat atât de bine cum să faceţi asta. E simplu... 

Întâi o să vă nemulţumească poştaşul care nu vine cu pensia la timp, apoi o să vă nemulţumească vecinul că a aruncat un gunoi pe stradă, apoi copiii că nu vă sună suficient...şi tot aşa. Nimic nu se va schimba.

Nu din exterior.

Şi atunci, în loc să vă exersaţi ani de zile o abilitate distructivă, nu ar fi mai bine să vă exersaţi o abilitate constructivă? În loc să vă exersaţi supărarea, nemulţumirea, cârcoteala, nu ar fi mai bine să vă exersaţi orientarea spre soluţii, autonomia, bucuria, râsul, colegialitatea, sau orice altceva vă ajută?

Credem prea mult că alţii sunt responsabili pentru nefericirea noastră. Şi uităm cât de mult ne înveninăm singuri. Cât de multă putere avem să schimbăm lucrurile. Depinde doar de noi să le schimbăm în rău sau bine.

Intraţi aici şi aici pentru 1 exerciţiu simplu de NLP pe acest subiect.

În sălbăticie

În 1992, Chris McCandless, un tânăr de 24 de ani era descoperit mort într-un autobuz părăsit în sălbăticia Alaskăi. Cartea În sălbăticie a lui Jon Krakauer (apărută la Humanitas) este povestea aventurii lui Chris, de la terminarea facultăţii până la moartea sa, poveste pe care autorul, jurnalist şi alpinist de renume, reuşeşte să o compună din interviuri cu cei pe care Chris i-a întâlnit în peripeţiile sale, din fotografii găsite pe aparatul foto al lui Chris, din cărţi poştale trimise cunoscuţilor şi multe alte surse inedite. Cartea nu este doar o relatare, este o paralelă între destinul lui McCandless şi cel al altor tineri care au auzit chemarea sălbăticiei şi i-au răspuns în dorinţa de a gasi un sens suprem al vieţii.

Filmul Into the Wild, regizat de Sean Penn, este impresionant şi dramatic, urmărind firul narativ al cărţii şi încercând să recreeze pas cu pas aventura lui Chris.

• Christopher McCandless, autoportret
• Sean Penn, regizorul Into the wild and Jon Krakauer, autorul Into the Wild
• Emile Hirsch în rolul lui Christopher McCandless

Întrebarea la care încearcă să răspundă cartea, dar şi toţi cei care l-au cunoscut pe Chris este: Ce anume l-a determinat pe un om cu o condiţie socială foarte bună, cu rezultate academice deosebite, să renunţe la tot ce avea, la relaţia cu familia, la un potenţial loc de muncă de mare clasă, pentru a pleca în lume. Şi mai ales, ce credea că va descoperi în Alaska? El şi mulţi alţii înaintea sa?

Vorbeam mai demult despre valori. Liberatea este o valoare fundamentală pentru mulţi oameni. Lipsa unor constrângeri sociale, materiale chiar, poate fi o himeră pentru care unii sunt dispuşi să sacrifice tot. Să fii liber să faci ce vrei, când vrei, fără explicaţii, fără remuşcări. Dacă te plictiseşti într-un loc, să pleci în altul, dacă te plictiseşti de compania unor oameni să pleci şi să-i laşi, dacă vrei să fii singur să călătoreşti să o faci liber, fără a da altora socoteală.

 Dar ce e cu sălbăticia asta? Cu Alaska în special? Înţeleg că este o destinaţie pentru mulţi doritori de aventura. Chiar autorul cărţii a avut o incursiune la limita supravieţuirii pe Devil's Thumb în tinereţea sa. Este vreo dorinţă primordială a omului de a se contopi cu natura? De a o cuceri? De a o îmblânzi? Este oare nevoia omului de a-şi demonstra că poate să supravieţuiască în orice condiţii? Poate natura are nişte răspunsuri ascunse, pe care doar unii le descoperă.

Este într-adevăr ceva ce poţi să simţi dacă stai un timp izolat de civilizaţie. O linişte şi o atracţie de neexplicat.

Şi parcă simţi ceva când citeşti cartea asta pe o pajişte de munte unde natura este atât de aproape...

Întrebarea este: Ce preţ eşti dispus să plăteşti pentru a fi complet liber? sau mai corect: Poţi fi complet liber vreodată?