Timpul ăsta... De multe ori suntem presaţi să facem lucrurile într-un anumit timp. Să ne încadrăm în anumite termene, scadenţe. De obicei avem aşteptări de la noi şi de la ceilalţi să ne mişcăm repede. Dacă e repede e bine. Şi ne mândrim când reuşim să obţinem ceva înaintea altora.
O mămică o să se simtă foarte bine că bebeluşul ei a mers la 8 luni, a vorbit la 9 şi ştie să scrie şi să citească la 3 ani. Cu atât mai bine cu cât o face mai repede decât alţi copii de vârsta lui.
Un puşti de 18 ani o să se bucure că a luat primul carnet de conducere dintre prietenii sau colegii lui de clasă. La fel se întâmplă şi când te angajezi primul, când vezi primul altă ţară străină, când înveţi primul să înoţi, să mergi pe bicicletă, să ai copii şi tot aşa...
Este competiţia asta pe care o învăţăm de când suntem mici. Competiţia care ne măsoară mereu în funcţie de reuşitele altora. Dar vecinul ce a făcut? Dar colegul? Unde te situezi în funcţie de el?
Ne purtăm de parcă viaţa este un concurs cu un singur câştigător. Şi câştigă ăla care ajunge primul la final.
Uităm de paşii mici pe care îi facem. În comparaţia pe care o facem cu ceilalţi, reuşim să trecem cu vederea multe dintre reuşitele personale. Să le trecem într-un plan secund, ca şi cum nu înseamnă mare lucru. Şi să ne uităm doar la ce au reuşit ceilalţi.
Uităm că fiecare are viaţa lui de care trebuie să se preocupe. Şi are ritmul lui. Asta nu îl face mai bun sau mai prost decât alţii. Cred că avem voie să trăim aşa cum simţim, în ritmul care ni se potriveşte.
Şi din când în când, cred că am putea să ne oprim şi să savurăm clipa. Să mirosim o floare de liliac, să simţim căldura soarelui pe obraji, să savurăm o îngheţată, să ascultăm vântul. Să eliminăm presiunea timpului. Să ne amintim că tot ce ni se întâmplă e un prilej pentru a învăţa, şi că nici un minut nu este pierdut.
