Ratiunea naste monstri

Am citit cu ani in urma o carte numita "In asteptare" de Ha Jin. Mi-a ramas mereu in amintire cartea, ca o ironie a sortii. Protagonistul cartii asteapta 20 de ani sa fie cu femeia de care este indragostit, si cand in final reuseste, isi da seama ca a asteptat ceva ce nu-l face cu adevarat fericit, si asteapta din nou alta poveste de iubire.
 La vremea respectiva ma gandeam ca e asa o drama pentru el, si ca da dovada de multa rabdare sa ajunga acolo unde isi doreste. In timp insa, mi-am schimbat parerea. Sa astepti sa traiesti, e o nebunie. Un efort continuu de a te proiecta in viitor, si de a ignora prezentul. 

Eckhart Tolle spunea in "Puterea Prezentului":

 "intr-o zi voi reusi".Obiectivul pe care vi l-ati fixat v-a acaparat atat de mult atentia, incat reduceti momentul prezent la un simplu instrument pentru atingerea unui scop? Va rapeste bucuria a ceea ce faceti? Asteptati sa incepeti sa traiti? Daca va construiti un astfel de tipar mental, indiferent de ceea ce veti realiza sau veti obtine, prezentul nu va fi niciodata destul de bun; viitorul va parea intotdeauna mai bun decat prezentul.
Sunteti de obicei o persoana care asteapta? Ce procent din viata va petreceti asteptand? Eu numesc "asteptare la scara mica", coada de la oficiul postal, un blocaj in trafic, coada de la aeroport. "asteptarea la scara mare" este asteptarea urmatorului concediu, a unui loc de munca mai bun, a momentului cand copiii vor creste, a unei relatii cu adevarat importante, a succesului, a securitatii financiare. Nu de putine ori, oamenii isi petrec toata viata asteptand sa inceapa sa traiasca.
Asteptarea este o dispozitie mentala. Inseamna in principiu sa doresti viitorul; sa nu doresti prezentul. Nu iti doresti ceea ce ai si vrei ceea ce nu ai. Orice asteptare creeaza in inconstient un conflict interior intre a te afla aici si acum, unde de fapt nu vreti sa va aflati, si viitorul proiectat, in care v-ati dori sa traiti. Acest lucru va reduce foarte mult calitatea vietii, facandu-va sa pierdeti prezentul.

 Mie personal mi se intampla in perioadele foarte incarcate emotional, sa fiu atat de preocupata de rezolvarea unor conflicte interioare, incat sa nu vad nimic din jurul meu. Chiar daca, obiectiv vorbind, traiesc inconjurata de ancore pozitive, faptul ca trec printr-un conflict, ma face sa nu pot sa ma concentrez la ceea ce am. Intr-un fel, astept sa se rezolve problemele, ca sa ma bucur de ceea ce am. Am facut asta de multe ori. O fac chiar si acum. Doar ca acum imi dau seama ca am ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, si in loc sa ma bucur, ma gandesc la potentialele probleme din viitor. 

A fost interesant, ca zilele trecute, am avut asa ca o strafulgerare: Problemele la care ma gandesc eu, nu se intampla acum, in secunda asta. Sau mai precis, ce o sa-mi doresc atunci cand chiar se vor intampla in acel viitor incert? O sa-mi doresc sa am ceea ce am acum. Azi. Gandul asta m-a eliberat putin de sub povara mintii. Pentru ca mintea e cea care cloceste intr-una despre ce o sa fie bun/rau, sau ce a fost bun/rau. Niciodata nu tace si nu lasa ragaz prezentului. Care pana la urma e singurul care conteaza.

Voi cum faceti fata mintii?

  

I've suffered a great many catastrophies in my life. Most of them never happened. - Mark Twain (1835-1910)

 
Un discurs despre acest subiect, la TED, aici.

Eu, care TREBUIE

 

Omul este in esenta lui o fiinta sociala. Ne este greu sa traim singuri, apartenenta la comunitate ne da un sentiment de siguranta extrem de important. Dar aceasta apartenenta vine la un pret urias. Pretul lui TREBUIE. Intregul cadru social in care marea noastra majoritate ne traim vietile este un sistem foarte complex si bine pus la punct de reguli. Saracu`Moise n-a coborat de pe munte decat cu 10 porunci, societatea a creat milioane, aparent menite sa asigure membrilor ei deplin confort si siguranta dar multe dintre ele au deviat, imbracand forme extreme de aberante.

TREBUIE sa iti iubesti rubedeniile, chiar daca sunt rautacioase (in cel mai bun caz), pe principiul ca, nu-i asa, sunt rude si familia este sfanta (singurele situatii acceptate ca abateri sunt atunci cand ruda cea minunata te bate pana te baga in spital sau te omoara direct, atunci, daca mai poti, societatea iti da voie sa ii urasti, altfel daca o faci esti un nemernic nerecunoscator care o sa arda in Iad – aici si Biserica da fericita o mana de ajutor).

TREBUIE sa fii sanatos ca sa muncesti (si sa-ti platesti ratele la banca). Cu alte cuvinte nu ai voie sa te imbolnavesti sau si mai grav, sa mori fiindca societatea are nevoie de tine ca sa contribui iar daca cumva ai tupeul sa te sustragi de la asa indatorire, familionul va fi pedepsit ca sa se invete minte sa si nu mai ridice pe viitor ochii din pamant (asta cu pedepsirea urmasilor pentru greselile parintilor este la randul ei o aberatie care are si sustinerea bisericii – n-am sa pot intelege niciodata cum un Dumnezeu care inseamna iubire si iertare ar putea face ceva atat de nedrept ca pedepsirea unor oameni care nu au nici o vina si totusi Biserica sustine ca TREBUIE sa crezi asta).

TREBUIE, ca femeie, sa fii si sotie si mama si amanta. Hai, pe bune? Si tu unde mai intri oare in ecuatia asta in care aparent viata ta reprezinta doar un cumul de roluri sociale? Din punct de vedere social femeia pare sa fie un mic sclav pe plantatie pe care societatea il exploateaza la maxim negandu-i pana si o batranete linistita (vezi cresterea varstei de pensionare la 65 de ani).

TREBUIE sa fii heterosexual. Doamne fereste sa zici altceva, afara cu tine din casa, dezmostenirea te paste (ma rog, e un fel de a zice deoarece prea putine familii isi mai fac testamentul azi, majoritatea merg pe principiul dupa mine potopul, n-au decat sa se omoare aia intre ei dupa ce eu mor). Desi  ne place sa credem ca suntem foarte moderni si open minded e suficient sa se intample asa ceva in preajma  noastra ca imediat reactionam conform conditionarii sociale.

TREBUIE sa il accepti neconditionat pe Dumnezeu asa cum ti-l prezinta Biserica. Intr-o societate care se declara 90% crestina, este grav daca iti exprimi indoieli. Dumnezeu pe care il propovaduieste Biserica este un cumul de contradictii – pe de-o parte este iertator si iubitor, pe de alta este un tiran in fata caruia trebuie sa tremuri. Aparent TREBUIE sa iei ca atare aceasta imagine promovata de Biserica si  tot ce ti se intampla in viata pe principiul Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat. Doamne fereste sa iti formezi propria imagine despre Dumnezeu, sa fii suparat cand ti se intampla lucruri rele, cand pui intrebari si nu primesti raspunsuri, cand nu intelegi de ce lucrurile se intampla intr-un anumit fel. Ti-s mintile tulburate, inchide repede gura si caieste-te ca altfel pedeapsa divina se va abate asupra ta si vei arde in Iad impreuna cu toti ai tai (vezi mai sus).

In esenta, ratacind prin atatia mii si mii de TREBUIE treptat ne pierdem identitatea, obosind sa ne luptam cu morile de vant ajungem sa ne complacem intr-o falsitate zilnica care ne macina treptat pana la distrugere. Adevaratul nostru EU este incuiat undeva deoarece nu da bine in societatea in care ne dorim cu atat ardoare sa ne integram. Putem astfel sa traim o viata lunga, aparent fericita pentru cei din jur dar absolut goala pe dinauntru, o viata in care dorintele si credintele adevarate sunt bine tinute sub cheie ca sa nu deranjeze. Merita oare? As zice ca e o intrebare pe care ar fi bine sa ne-o punem cu maxima sinceritate fiecare dintre noi macar o data in viata.