Ieri am fost prezentă. M-am uitat pe geam şi am văzut o ciocănitoare pe trunchiul uscat din faţa geamului de la bucătărie. Am privit-o timp de câteva minute şi doar m-am bucurat de mica minune a naturii care săpa în scoarţa de copac. E incredibil ce mari sunt momentele astea mici în care mintea e golită de orice gând, şi doar observi. E ca o gură de aer. Ca şi cum ţi se oxigenează creierul după o perioadă lungă de efort psihic intens.
Am auzit undeva că boala secolului nostru este legată de psihic. Cum alte secole erau marcate de holeră, ciumă sau altele de genul, secolul nostru pare a fi marcat de probleme pe fond nervos. De faimoşii pitici pe creier şi stres. Mintea noastră, draga de ea, lucrează la foc continuu. Face conexiuni, alegeri, caută opţiuni, rezolvă probleme, gândeşte în locul altor oameni (Ştiu eu ce e mai bine pentru tine / Tu de fapt ai vrut să spui asta...). Ceea ce e bine. Doar că nu ştie cum să facă pauză.
Doar că uneori se întâmplă să fii prezent. Nu ştiu cum se întâmplă. Cred că are legătură şi cu respiraţia. Cu echilibrarea interioară.
Voi când aţi fost prezenţi ultima oară? Când aţi trăit un moment mic dar autentic?
(Poza de aici)
