Off...ce ţi-e şi cu stările astea schimbătoare. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am două extreme. Fie o stare bună, veselă, creativă, plină de resurse. Fie o stare de mocirlă, fără resurse, fără sens, cu un mare GOL. Mai este şi starea de mijloc, în care zilele doar trec, nu se întâmplă nimic deosebit, nici de bine, nici de rău, dar care nu-mi provoacă nici angoasă, nici bucurie. E un fel de funcţionare ca de la sine, pe pilot automat.
Ei, starea de mocirlă este tare înspăimântătoare. Pentru că te seacă de energie, de lacrimi, de viaţă. Prin urmare, poate că cel mai logic este să te scoţi singur, sau cu ajutorul altora, din starea aceasta. Nu de alta, dar ca să nu se deprime şi calculatorul de la atâta muzică de tăiat ceapa mărunt.
Metode de schimbat starea sunt multe, de la schimbarea poziţiei corporale, la schimbarea respiraţiei, la schimbarea mimicii, a mediului în care stai. NLP-ul oferă o mulţime de posibilităţi care să te ajute să-ţi schimbi starea. Şi poţi să le încerci să vezi care ţi se potrivesc.
Dar în acelaşi timp, eu am văzut pe pielea mea că dacă mă forţez să îmi menţin o stare bună, când eu totuşi nu sunt ok, mă duc şi mai rău la fund. În sensul că nu poţi să te ascunzi de ceea ce simţi. Da, poţi să te autosugestionezi să te ridici pe picioare şi să te duci la serviciu, să-ţi faci treaba, sau să te vezi cu prietenii. Dar să pretinzi că totul e în regulă, sau că te simţi bine, este o minciună care se întoarce împotriva ta. E ca şi cum refuzi să accepţi partea aceea din tine care suferă. Ca şi cum, îţi spui că e greşit să fii altfel decât zen.
Ei bine nu. It's ok not to be ok.
Frica mare este că mocirla o să te înghită dacă stai prea mult acolo. Dar şi să mergi peste ea şi să ignori că este sub tine, implică acelaşi pericol de scufundare. Uneori durează înfricoşător de mult. Dureros de mult. Sensibilitatea este aproape de nesuportat. Dar este interesant că după ce treci de un anumit moment critic, lucrurile încep să se aşeze. Iarba creşte din nou, soarele răsare, norii se duc.
Ce mă ajută pe mine în starea de mocirlă? Să stau cu ea, atât cât e nevoie. Dar nu doar să stau, ci să o exprim, fie într-un mod artistic (dansând , scriind poezii, sau cântând), fie să vorbesc despre ea. Practic, să o accept, şi să fac pace cu ea. Să o iubesc, pentru că există, şi pentru că fără ea, românul n-ar fi fost niciodată poet. Ştiaţi că starea acesta este cea mai creativă? Cei mai mulţi oameni devin brusc artişti ai durerii. Tocmai din dorinţa de a o exterioriza. De a face curăţenie şi a merge mai departe.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Tudor Arghezi, Testament
În final, un citat pe care l-am învăţat în clasa a 8-a pentru admitere, şi care nu mi-a mai ieşit niciodată din minte.
Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.
Nichita Stănescu
.jpg)
