Abilităţile. Doar pozitive?

V-aţi dat vreodată seama cum se formează abilităţile?

 

Prin definiţie, o abilitate reprezintă o deprindere, un obicei, îndemânare, iscusinţă. Noi suntem obişnuiţi să încadrăm la abilităţi, doar ceea ce ne iese bine şi ne dă o satisfacţie. Ceva ce ne mulţumeşte. Vom spune că avem abilitatea de a comunica eficient, de a lucra în echipă, de a asculta activ, de a aplana conflicte, şi multe altele. Toate acestea sunt nişte abilităţi cu care ne mândrim, nu-i aşa? Şi ca orice abilitate, reprezintă o deprindere, ceva la care am lucrat în timp. Ceva ce am exersat, şi continuăm să exersăm.

În acelaşi timp, noi mai avem o serie de ablităţi. Unele pe care nu le numim abilităţi din simplul fapt că nu conştientizăm că sunt tot deprinderi sau obiceiuri. O să vă dau un exemplu:

Să presupunem că aveţi un serviciu pe care nu îl suportaţi. Poate aveţi un şef cu care nu vă înţelegeţi, o atmosferă stresantă, sau activitatea în sine vă displace. Sunteţi profund nefericiţi când mergeţi la lucru, şi nu vă gândiţi decât ce bine va fi când o să ieşiţi la pensie, sau o să câştigaţi la Loto şi nu o să trebuiască să mai munciţi. Dacă v-ar întreba cineva: Păi şi când ieşi la pensie? Răspunsul ar fi peste 10(20) de ani...

Asta înseamnă că voi aveţi 10 ani la dispoziţie să vă exersaţi o abilitate. Abilitatea de a fi nervoşi, nemulţumiţi, cârcotaşi, plini de ură, dispreţ, neimplicare. Aveţi 10 ani la dispoziţie să vă încărcaţi cu energie negativă. Vă daţi seama? 10 ani în care să vă plângeţi aproape zilnic. Wow! Ăsta DA timp de formare a unei abilităţi. 

Să presupunem acum că aţi ieşit la pensie după cei 10 ani. Ce o să se întâmple acum cu abilitatea pe care v-aţi perfecţionat-o până în acest moment? Abilitatea de a fi nemulţumit? Credeţi că o să se evapore şi o să facă loc unei mulţumiri? În nici un caz. O să răsuflaţi uşuraţi pentru puţin timp, iar apoi, abilitatea o să vrea să se manifeste în noua voastră viaţă. Că doar aţi învăţat atât de bine cum să faceţi asta. E simplu... 

Întâi o să vă nemulţumească poştaşul care nu vine cu pensia la timp, apoi o să vă nemulţumească vecinul că a aruncat un gunoi pe stradă, apoi copiii că nu vă sună suficient...şi tot aşa. Nimic nu se va schimba.

Nu din exterior.

Şi atunci, în loc să vă exersaţi ani de zile o abilitate distructivă, nu ar fi mai bine să vă exersaţi o abilitate constructivă? În loc să vă exersaţi supărarea, nemulţumirea, cârcoteala, nu ar fi mai bine să vă exersaţi orientarea spre soluţii, autonomia, bucuria, râsul, colegialitatea, sau orice altceva vă ajută?

Credem prea mult că alţii sunt responsabili pentru nefericirea noastră. Şi uităm cât de mult ne înveninăm singuri. Cât de multă putere avem să schimbăm lucrurile. Depinde doar de noi să le schimbăm în rău sau bine.

Intraţi aici şi aici pentru 1 exerciţiu simplu de NLP pe acest subiect.

În sălbăticie

În 1992, Chris McCandless, un tânăr de 24 de ani era descoperit mort într-un autobuz părăsit în sălbăticia Alaskăi. Cartea În sălbăticie a lui Jon Krakauer (apărută la Humanitas) este povestea aventurii lui Chris, de la terminarea facultăţii până la moartea sa, poveste pe care autorul, jurnalist şi alpinist de renume, reuşeşte să o compună din interviuri cu cei pe care Chris i-a întâlnit în peripeţiile sale, din fotografii găsite pe aparatul foto al lui Chris, din cărţi poştale trimise cunoscuţilor şi multe alte surse inedite. Cartea nu este doar o relatare, este o paralelă între destinul lui McCandless şi cel al altor tineri care au auzit chemarea sălbăticiei şi i-au răspuns în dorinţa de a gasi un sens suprem al vieţii.

Filmul Into the Wild, regizat de Sean Penn, este impresionant şi dramatic, urmărind firul narativ al cărţii şi încercând să recreeze pas cu pas aventura lui Chris.

• Christopher McCandless, autoportret
• Sean Penn, regizorul Into the wild and Jon Krakauer, autorul Into the Wild
• Emile Hirsch în rolul lui Christopher McCandless

Întrebarea la care încearcă să răspundă cartea, dar şi toţi cei care l-au cunoscut pe Chris este: Ce anume l-a determinat pe un om cu o condiţie socială foarte bună, cu rezultate academice deosebite, să renunţe la tot ce avea, la relaţia cu familia, la un potenţial loc de muncă de mare clasă, pentru a pleca în lume. Şi mai ales, ce credea că va descoperi în Alaska? El şi mulţi alţii înaintea sa?

Vorbeam mai demult despre valori. Liberatea este o valoare fundamentală pentru mulţi oameni. Lipsa unor constrângeri sociale, materiale chiar, poate fi o himeră pentru care unii sunt dispuşi să sacrifice tot. Să fii liber să faci ce vrei, când vrei, fără explicaţii, fără remuşcări. Dacă te plictiseşti într-un loc, să pleci în altul, dacă te plictiseşti de compania unor oameni să pleci şi să-i laşi, dacă vrei să fii singur să călătoreşti să o faci liber, fără a da altora socoteală.

 Dar ce e cu sălbăticia asta? Cu Alaska în special? Înţeleg că este o destinaţie pentru mulţi doritori de aventura. Chiar autorul cărţii a avut o incursiune la limita supravieţuirii pe Devil's Thumb în tinereţea sa. Este vreo dorinţă primordială a omului de a se contopi cu natura? De a o cuceri? De a o îmblânzi? Este oare nevoia omului de a-şi demonstra că poate să supravieţuiască în orice condiţii? Poate natura are nişte răspunsuri ascunse, pe care doar unii le descoperă.

Este într-adevăr ceva ce poţi să simţi dacă stai un timp izolat de civilizaţie. O linişte şi o atracţie de neexplicat.

Şi parcă simţi ceva când citeşti cartea asta pe o pajişte de munte unde natura este atât de aproape...

Întrebarea este: Ce preţ eşti dispus să plăteşti pentru a fi complet liber? sau mai corect: Poţi fi complet liber vreodată?

Supunere

Ctitind cronica filmului Compliance care a apărut luna aceasta pe ecrane în SUA (în România nu ştiu dacă îl vor aduce), am aflat despre un experiment al unui profesor de psihologie pe nume Stanley Milgram.

 Experimentul Milgram a început în 1961, imediat după unul dintre procesele criminalilor de război nazişti. Întrebarea la care vroia să răspundă experimentul era dacă aceşti criminali de război aveau o intenţie comună, cel puţin în legătură cu scopul Holocaustului? Cu alte cuvinte: A existat un sentiment reciproc de moralitate în rândul celor implicați?

 

Experimentul a fost repetat în toată lumea obţinând rezultate consistente dar cu procentaje diferite. La vremea sa, experimentul a fost foarte controversat, fiind considerat de unii oameni de ştiinţă ca fiind lipsit de etică, şi abuziv psihic sau chiar fizic. Cu toate acestea, reprezintă una dintre descoperirile cele mai importante din domeniul psihologiei secolului trecut.

Pe scurt, experimentul a fost următorul:

Un voluntar (subiectul experimentului) care răspundea anunţului de a participa la un studiu al memoriei, trăgea la sorţi împreună cu o altă persoană (un actor plătit de Milgram), rolul pe care urma să-l aibă în studiu: Profesor, sau Elev. Tragerea la sorţi era măsluită în aşa fel încât voluntarul trăgea mereu biletul de Profesor.

Apoi, profesorul (T) şi elevul (L)(actorul) erau aşezaţi în camere diferite, putând doar să se audă, dar nu să se vadă. Profesorul stătea în aceeaşi camera cu omul de ştiinţă (E) care conducea experimentul.

Profesorul trebuia să citească nişte cuvinte de pe o listă, iar elevul trebuia să le memoreze şi să-i răspundă. Dacă greşea răspunsul, profesorul apăsa un buton care îi trimitea un impuls electric elevului. Pe scurt îl electrocuta. Votajul şocului electric pornea de la unui mic, şi creştea progresiv, dacă elevul greşea mai multe cuvinte consecutiv. Astfel încât, la final, electroşocul ar fi fost de 450 volţi. Ce profesorul nu ştia era că, elevul de fapt nu era curentat când apăsa pe buton.

Pe la 135 volţi, majoritatea profesorilor se opreau şi începeau să se îndoiască de scopul experimentului. Majoritatea continuau însă, în momentul în care erau asiguraţi că nu vor fi făcuţi responsabili de rezultate. Unii începeau să dea semne de nervozitate mai ales când auzeau ţipetele de durere venind din partea elevului (actorul îşi făcea treaba bine).

Dacă la un moment, subiectul vroia să oprească experimentul, omul de ştiinţă îi dădea nişte îndemnuri presetate, în următoarea ordine:

1.Te rog, continuă.

2.Experimentul cere ca tu să continui.

3.Este absolut esenţial să continui.

4.Nu ai de ales, trebuie să continui.

Dacă totuşi subiectul continua să insiste, după toate cele 4 comenzi verbale, experimentul se oprea. Altfel, continua până când subiectul apăsa butonul de 450 volţi de trei ori la rând.

Rezultatele experimentului

Înainte de experiment, Milgram a cerut unor experţi în psihologie să facă o estimare a rezultatelor. Aceştia au estimat că doar 3% dintre profesori ar fi capabili să atribuie şocul maxim de 450 volţi.

Rezultatele experimentului au uluit pe toată lumea: 65% dintre profesori au atribuit şocul maxim, chiar dacă în condiţii de stres extrem (plânsete, gesturi necontrolate, crispare, argumentări).

Experimentul a fost repetat de multe ori, cu rezultate asemănătoare. Chiar dacă a fost controversat pentru efectele pe care le-ar fi avut asupra subiecţilor, 84% dintre aceştia au mărturisit ulterior că sunt bucuroşi sau foarte bucuroşi că au participat la experiment.

  

 

 Cu alte cuvinte, 65% dintre oameni sunt pasibili să se supună unor figuri autoritare, chiar dacă este împotriva convingerilor morale pe care le au, şi chiar dacă le provoacă un profund disconfort.

În termeni de Analiză Tranzacţională, Copilul este pus la zid de Părinte, şi obligat să se conformeze. Copilul resimte asta ca pe o neputinţă de a schimba ceva. O neputinţă de a spune NU.

Aş putea extrapola să presupun că 65% dintre oameni au ca stare dominantă dintre Copil/Adult/Părinte, Copilul Adaptat (starea pe care o aveam când eram mici şi făceam ce ne spuneau părinţii chiar dacă nu ne convenea).

Asta mă pune pe gânduri. Când îi judecăm pe alţii, ştim cu adevărat de ce suntem capabili noi înşine? Am fi şocaţi să aflăm despre noi că am fi în stare de orice lucru? Chiar dacă este împotriva convingerilor noastre? Ce ne-ar putea face să trecem peste toate aceste convingeri? Dorinţa de a supravieţui? 

Oricum, cred că ar fi bine să ne întrebăm care sunt figurile autoritare care ne lasă fără replică? Pentru că fiecare dintre noi avem un alt model de autoritate. Şi cât de tare ne intimidează? În ce situaţii suntem neputincioşi şi facem ce ne spun alţii? Ce simţim în faţa figurilor publice care prin natura lor au autoritate: poliţie, doctori, avocaţi, oameni de ştiinţă? Cât de necesar este să ne fie frică de autoritate? Cum putem să luăm propriile decizii, fără să luăm de bune sugestiile/impunerile din partea figurilor autoritare?

Eu nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă aş fi participat la experimentul lui Milgram. Nu ştiu până unde aş fi mers cu aplicarea şocurilor, dar cu siguranţă mi-ar fi produs un mare disconfort. Dar uneori de asta ai nevoie să faci nişte descoperiri despre tine. Plăcute sau neplăcute nu contează. Plăcerea este relativă, derivă din aceleaşi convingeri şi valori care ne reprezintă. Important este că aceste descoperiri duc la schimbări. Şi orice schimbare e bună...

Voi ce părere aveţi?

 

Why do we fall Bruce?

Nu o fi Batman cel mai bun film făcut vreodată, dar seria lui Christopher Nolan, încheiată recent cu The Dark Night Rises are nişte mesaje puternice care probabil vor rămâne în memoria tuturor iubitorilor de film şi nu numai.

Pentru mine, mesajul care prima dată apare în Batman Begins, dar care pare să fie fundaţia ultimei părţi a seriei este:

And why do we fall, Bruce? So we can learn to pick ourselves up. 

Asta apropo de ce vorbeam în Cum poţi să întorci răul în favoarea ta?
Lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Asta e bine, asta e rău. Orice are un scop dacă eşti deschis să îl vezi şi să îl înţelegi. Şi înţelegerea este a unui ansamblu, a unei perspective mai ample. Nu doar parţială, sau legată strict de eveniment/problemă.
 Ce-ar fi succesul, fericirea, binele, dacă nu am avea termen de comparaţie? Ce-ar fi viaţa dacă ar merge pe aceeaşi linie? Dacă nu am avea suişuri şi coborâşuri?

E în regulă să ai momente de disperare, să fii speriat, să nu ştii încotro să apuci.  Uneori e bine să cazi. Aşa înveţi să te ridici.


Vă las cu o temă din coloana sonoră semnată Hans Zimmer (ascultaţi aici toată OST).