Bună dimineaţa!

Asta vă doresc şi dumneavoastră!

Nu e inca timpul

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand aud o replica de genul “Stai linistit, o sa vina si randul tau, probabil nu e inca timpul” imi vine sa tip cat ma tin plamanii – mi se pare una dintrele cele mai frustrante replici pe care le poti auzi de la cineva. In special cu cat cel care o spune este de obicei o persoana careia i s-a intamplat déjà lucrul pe care tu il astepti cu atat nerabdare iar cel care o aude este de obicei o persoana care si-a dat tot interesul sa obtina lucrul respectiv, fara a avea insa parte de acelasi succes. Este o replica absolut formala care nu ajuta defel, din contra nu face decat sa amplifice o stare de spirit déjà negativa. Oameni buni, daca nu gasiti ceva mai bun de atat de spus, mai bine nu mai spuneti nimic! Hei, stai asa…ati putea zice. Nu e nevoie sa o iei asa de personal, la urma urmei poate oamenii incearca sa fie politicosi. Posibil. Sau poate doar incearca sa-si linisteasca propria constiinta. Poate ca se simt usor jenati fata de cei aflati in postura dezavantajata si atunci incearca sa para plini de compasiune. In general mi se pare ca rareori suntem cu adevarat interesati de ce simte celalalt pentru ca, ei bine, de ce sa fim ipocriti, pana la urma toti vrem sa ne fie bine in primul rand noua si apoi daca mai ramane un surplus de energie pozitiva aceasta se revarsa si asupra celor din jur. Cinic? Think again. Cand ne merge prost, initiativa de face ceva pentru ceilalti este practic inexistenta. Pentru ca toata energia pe care o avem este concentratata sa ne ajute sa iesim din starea negativa in care ne aflam. Nu ne mai ramane nimic pentru ceilalti. Daca e sa ne gandim bine si sa fim sinceri cu noi insine, ne simtim extrem de generosi si de plini de compasiune atunci cand ne merge bine – pentru ca avem un surplus de energie pozitiva pe care trebuie sa il consumam cumva – si atunci ne indreptam atentia asupra celor din jur.

Dar care e treaba cu timpul? E totusi ceva real aici sau e o fraza chiar total lipsita de sens? Pentru mine pare o fraza tipica romanului, similara atitudinii ciobanului din Miorita. E acea credinta in fatalitate – “cand o fi sa fie” care se manifesta mai pregnant atunci cand nu reusim sa intelegem ceea ce ni se intampla dar simtim nevoia sa ne explicam. Cand nu intelegi ceva atunci cel mai simplu este sa pui totul pe seama destinului – pe principiul “n-a fost sa fie”. E mai simplu decat sa te gandesti ca poate era ceva ce puteai face si n-ai facut, ca poate undeva ai gresit. Mai simplu decat sa iti pui intrebari si sa incerci sa gasesti solutii. Cred ca daca in loc de “nu e inca timpul” oamenii ar spune ceva de genul “pentru ajunge aici eu am facut asta” cred ca mesajul ar fi receptat mult mai pozitiv. Pentru ca atunci cand te chinui sa realizezi ceva si nu iese, nu compasiunea te ajuta sa mergi mai departe (“vai saracu` de tine, trebuie sa iti fie tare greu”) ci actiunile concrete. Solutii practice la problema in chestiune. Poate nu solutiile cele mai bune (la urma urmei ce merge pentru cineva nu merge neaparat si pentru altcineva) dar cel putin ceva de care sa te agati. Un reper tangibil.

Deci, oameni buni, haideti sa renuntam la stereotipuri, fraze banale si lipsite de sens. Haideti sa incercam sa dam un pic mai mult sens cuvintelor noastre. Pentru ca nu degeaba se spune ca “words cut deeper than swords” – indiferent de motivul pentru care o facem, atunci cand decidem ca vrem sa ajutam pe cineva, sa o facem in adevaratul sens al cuvantului, intr-un fel care sa conteze, chiar daca doar prin cuvinte. Iar daca nu putem sa facem asta, haideti mai bine sa tacem.

La Vatra Ardealului au tot bunătăţi

Nu că vreau să vă fac poftă, dar orice drum la Braşov fără o oprire la cofetăria mea preferată este un drum inutil :) Preţurile au rămas la fel ca anul trecut. O prăjitură 6-13 lei în funţie de complexitate.

Ce-am mâncat de data asta vedeţi mai jos.

Deliciu

 Kataif

Cremşnit

Mousse de ciocolată

Prăjitură cu cremă de zmeură

Cum poţi să întorci răul în favoarea ta?

În 2003, alpinistul american Aron Ralston, făcea de unul singur o banală excursie în Canionul Blue John din Utah. Considerând că este o ieşire obişnuită, fără pericole, nu a spus nimănui unde merge. Întâmplarea a făcut să alunece într-o fantă şi să disloce în cădere un bolovan care i-a prins mâna dreaptă de peretele canionului. Cu doar 350 ml de apă rămasă, fără să poate anunţa pe nimeni unde este, Aron a supravieţuit în canion timp de 5 zile de coşmar. La capătul puterilor, şi-a tăiat mâna cu un briceag şi a reuşit să se salveze.

Filmul 127 de Ore este bazat pe povestea reală a lui Aron. James Franco (nominalizat la Oscar pentru acest rol), portretizează genial un om aflat într-o situaţie limită, care luptă atât cu corpul lui, cât şi cu mintea pentru a supravieţui. Filmul o să vă ţină cu sufletul la gură până în ultimul moment.

Ştiţi cum suntem noi obişnuiţi să vedem numai partea goală a paharului? Să credem că toate lucrurile care ne provoacă durere sunt ghinioane sau nenorociri de care trebuie să scăpăm. Şi cum ne amintim doar cu amărăciune de trecutul dureros. Fără să îl lăsăm să ne înveţe ceva. Fără să îi mulţumim pentru experienţa care e capabilă să ne schimbe vieţile. De multe ori ne dorim să se întâmple ceva extraordinar, să ne dea cineva o şansă, să ne pice din cer o ocazie, o oportunitate. Şi atunci când se întâmplă, alegem să nu o vedem. Câte şanse trebuie să-ţi cadă din cer până să te apleci să le iei? Dacă tot suferim, nu merităm să transformăm această suferinţă într-o lecţie?

Cât de uşor i-ar fi fost lui Aron să rămână marcat psihic de ceea ce i s-a întâmplat? În schimb, el spune că nu regretă nimic, pentru că i s-a schimbat complet perspectiva despre viaţă. În prezent, continuă să facă alpinism şi ţine conferinţe motivaţionale bazate pe experienţa prin care a trecut.

Dar cum faci să vezi partea bună a paharului? Cum faci să transformi durerea? Pentru că să treci peste ea nu înseamnă acelaşi lucru.

Nimeni nu spune că este uşor. Pentru că oamenii acţionează doar din 2 motive: să scape de durere, sau să obţină plăcere. Aşa că abordarea firească este aceea de a fugi, de a scăpa, de a te ascunde de durere. Pentru că poate fi insuportabilă. Doar că uneori nu poţi să mai fugi, trebuie să te laşi pradă ei. Şi e posibil să fie groaznic. Dar poate asta îţi trebuie ca să te salvezi...

Zona de confort

Am ajuns azi acasă după serviciu şi m-am trântit pe canapea în faţa televizorului. Am expirat de mulţumire că pot să zac fără să fac nimic. Simţeam cum mă relaxez total în mediul meu preferat, cu camere mari, copaci în faţa geamului, siguranţă, linişte şi evident...pisici. După vreo oră, sentimentul de mulţumire începe să se disipeze şi să fie acoperit de plictiseală. Ok, bine... dar şi ieri când am venit de la muncă am făcut acelaşi lucru. De fapt...şi alaltăieri... Şi nici mâine nu am vreun program deosebit. Hmm...aş face ceva dar nu ştiu ce... Întâmplarea face să primesc un telefon de la cineva care vrea să mă scoată din casă la o plimbare/suc/film. Cu o nervozitate pe care nu ştiu să mi-o explic, bag o scuză cum că nu mă simt bine şi o lăsăm pe altă dată. Când închid telefonul respir uşurată că am scăpat. Nu trebuie să fac nimic. Pot să continuu să zac fără rost, să mă închid în universul meu călduţ. Mâine dacă mă sună cineva poate că nici nu mai răspund la telefon... Ce sens are? Nu fac decât să mă deranjeze din amorţeala mea plăcută. 

Acesta este un exemplu de zonă de confort. Un mediu în care ne simţim confortabil, liniştiţi, care nu prezintă riscuri. Staţionarea în această zonă este ok pe termen scurt. Dar pe termen lung, zona de confort de micşorează în jurul nostru. Devine din ce în ce mai mică. Chiar şi lucrurile cu care te simţeai bine, încep să te deranjeze, să te enerveze. Oameni cu care comunicai bine, încep să ţi se pară străini. Şi nu faci decât să te închizi mai mult, şi să-ţi limitezi opţiunile şi viaţa.

Ieşirea din zona de confort se face fie în cercul imediat superior, în zona de provocare/învăţare, fie direct mai sus în zona de anxietate/necunoscut. Cu cât treci mai des din zona de confort în cea de învăţare, cu atât îţi lărgeşti opţiunile, şi te obişnuieşti cu lucruri care poate în trecut ar fi însemnat nişte provocări prea greu de acceptat. Practic, zona ta de confort se măreşte. Asta aduce după sine o lărgire a zonei de învăţare. Ca o hartă a unui joc de strategie pe calculator. Cu cât mergi mai mult pe hartă, zonele care erau întunecate, devin luminate, oferindu-ţi o paletă largă de variante. Cu cât stai mai mult pe loc, vin monştrii peste tine şi nu ştii încotro să fugi. 

E bine să te provoci cât mai mult, sau să accepţi provocări. Uneori mai mici, alteori mai mari, dar pe care să le asimilezi în ritmul tău.

Din zona de provocare/învăţare poţi testa zona de necunoscut. Acest lucru presupune o anxietate sporită. De aceea, salturile directe din zona de confort în cea de necunoscut, sunt greu de asimilat sau de acceptat. Te cam zgâlţâie dacă nu te ţii bine. Este de preferat ca fiecare incursiune în necunoscut să aibă timp să se aşeze în vieţile noastre. Să se integreze firesc. Pentru că altfel poate provoca dezechilibre. Dar, şi aici, la fel ca la nivelul inferior, cu cât zona de provocare se lărgeşte, şi necunoscutul devine mai puţin înspăimântător.

Ieşirea din zona de confort e singura metodă prin care creştem ca oameni. Cu cât experimentăm mai mult, cu cât acceptăm să ne expunem la situaţii care ne produc un oarecare disconfort, sau chiar ne sperie, cu atât pe viitor lucrurile nu vor mai fi aşa de înspăimântătoare. Zona de provocare/învăţare este cea care aduce Noul. Cu zona de confort deja suntem familiarizaţi. Nu ne mai aduce nimic în plus. Noul te dezvoltă, te ajută să te adaptezi, îţi dă curaj, voinţă, speranţă, energie, dorinţă de acţiune. Zona de confort este doar un loc călduţ, din care la un moment dat trebuie să ieşi să faci focul.

Ştiaţi că disconfortul cel mai mare îl resimţim înainte de a face efectiv respectiva acţiune? Adică, de ex dacă îţi este frică să vorbeşti în public, dar trebuie să ieşi din zona de confort în zona de provocare şi să ţii un discurs, frica cea mai mare o resimţi până în momentul efectiv în care deschizi gura? Deja când începi să vorbeşti, anxietatea scade. Este un fapt demonstrat ştiinţific de cercetătorii englezi!

Voi cum vă provocaţi să ieşiţi din zona voastră de confort?

Suzy Q

Nu ştiu cum de până acum nu mi-am dat seama că Suzy Q era tristă. Cred că mă învăţasem să o ignor complet, să o ascund, ca o parte din mine pe care mă chinui să o îmbrac în haine ce nu i se potrivesc. Biata fetiţă cu ochi mari şi căprui, cu codiţe prinse în elastice negre cu cireşe roşii de plastic... Abia acum încep să o văd. Să înţeleg că în tot acest timp nu a vrut decât să-mi atragă atenţia. Ca orice Copil, făcând şi prostii, dar şi bucurându-mă.

Doar că abia acum am înţeles că şuturile pe care mi le dădea în abdomen aveau un scop precis. Să o văd că există, şi că este speriată, tristă şi lipsită de iubire. Iar eu de ani de zile nu fac decât să o cert pentru pozne. De ce faci asta? îi repetam fără rost. De ce îţi faci rău şi ţie şi mie? Timp în care făceam curat după ea şi ascundeam vasele sparte sub covor.

Parcă o auzeam cum îmi strigă cu nodul de lacrimi din gât: Te urăsc!

Poate că eu ca Părinte mi-am dat seama la un moment dat că Suzy era deznădăjduită, dar nu ştiam că este în puterea mea să schimb asta. Nu-mi dădeam seama că tot ce trebuie să fac este să o iubesc. Să o înţeleg. Să o accept că există. Să iubesc Copilul din mine, nu să încerc să-l forţez să se maturizeze. Biata Suzy, câte pungi de chipsuri şi câte prăjituri a trebuit să mânănce ca să-mi facă rău şi să o văd cum se zbate pentru ea şi pentru mine... Şi eu care în tot acest timp am crezut că îi plac...

 

Suzy, pe de-o parte îmi pare rău că am ajuns aici, dar pe de altă parte îmi pare bine. Îmi pare bine că în sfârşit am înţeles. Nu-ţi fie teamă. Viaţa poate să fie foarte înspăimântătoare, dar sunt aici. Dacă nu mă vezi, cântă un cântec.

I hear you Suzy Q... Talk to me like you know it :)

Pe balcon

Ieşiţi pe terasă/balcon să luaţi o gură de aer?

Ce-am mai citit

După Jocurile Foamei recunosc că m-am cam lăsat pe tânjeală şi o perioadă nu am mai prea citit.

Acum citesc L'Esecutore de Lars Keppler, un pseudonim pentru cuplul Alexandra Coelho Ahndoril, Alexander Ahndoril, suedezii care au scris şi Sub hipnoză, roman tradus în română de Editura Trei.

L'Esecutore este un roman poliţist, tot cu detectivul Joona Linna, care apare şi în Sub hipnoză. Sunt pe la jumătatea romanului, şi până acum a fost alert, îmbinând intrigile la nivel guvernamental cu urmăriri spectaculoase şi concerte de Ravel...

Mi se pare interesant curentul acesta actual de romane poliţiste ale scriitorilor nordici (în special suedezi), început cu Stieg Larsson şi deja faimoasa trilogie Millennium. Pare a fi o concurenţă acerbă între scriitori, toate editurile promovând cărţile prin comparaţie cu Millennium: Cel mai bun roman poliţist suedez, de la Stieg Larsson încoace... Roman care a depăşit prin copii vândute, succesul Millennium... 

Interesant este că am citit destule dintre aceste romane, şi sunt chiar bine scrise.

Editura Trei are Seria Neagră pe care o puteţi achiziţiona de aici, cu 100 lei şi cuprinde 10 cărţi poliţiste. Dintre ele eu am citit:

Printesa gheturilor, de Camilla Lackberg, 

Ecouri de dincolo de moarte, de Johan Theorin

 În plus, am citit şi Sub hipnoză de Lars Keppler, care însă nu intră în cele 10 cărţi din Seria Neagră. Acesta mi-a plăcut mai mult decât cele 2 romane din seria Neagră.

De la editura Rao puteţi cumpăra cărţi de Jeffery Deaver, unul dintre autorii mei preferaţi. Până acum, cel mai mult mi-a plăcut Omul dispărut, care are în centru un criminal iluzionist. Mi se pare fascinantă această lume a magicienilor şi iluzioniştilor, iar romanul abundă din scene construite pe acest cadru iluzoriu.

Voi ce-aţi mai citit?

Somebody that I used to know

O melodie care îmi place foarte mult în ultima vreme Gotye - Somebody that I used to know

 [Gotye:]
Now and then I think of when we were together
Like when you said you felt so happy you could die
Told myself that you were right for me
But felt so lonely in your company
But that was love and it's an ache I still remember

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end, always the end
So when we found that we could not make sense
Well you said that we would still be friends
But I'll admit that I was glad it was over

But you didn't have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don't even need your love
But you treat me like a stranger and I feel so rough
No you didn't have to stoop so low
Have your friends collect your records and then change your number
I guess that I don't need that though
Now you're just somebody that I used to know

Now you're just somebody that I used to know
Now you're just somebody that I used to know

[Kimbra:]
Now and then I think of all the times you screwed me over
But had me believing it was always something that I'd done
But I don't wanna live that way
Reading into every word you say
You said that you could let it go
And I wouldn't catch you hung up on somebody that you used to know

[Gotye:]
But you didn't have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don't even need your love
But you treat me like a stranger and I feel so rough
And you didn't have to stoop so low
Have your friends collect your records and then change your number
I guess that I don't need that though
Now you're just somebody that I used to know

[x2]
Somebody
(I used to know)
Somebody
(Now you're just somebody that I used to know)

(I used to know)
(That I used to know)
(I used to know)
Somebody

Burgeri cu vită şi burgeri vegetali

Am făcut ieri 2 tipuri de burgeri. Unii cu carne, şi unii vegetali.

Diferenţa constă doar în chiftea. Pentru amândouă felurile de burger am folosit chifle de la Mega Image sau pâine ciabatta, acelaşi sos şi castraveţi muraţi.

Sos

muştar
maioneză
usturoi
sare, piper



Am folosit carne de vită pe care am asezonat-o cu usturoi, sare, piper. Apoi le-am prăjit în tigaie. Am uns chifla pe interior cu sos, am pus pe deasupra nişte ceapă verde, o chiftea, o felie de caşcaval pentru burger, câteva feliuţe de castraveţi muraţi.

Pentru burgerii vegetali am încercat reţeta lui Andie de aici.

Ingrediente:

2 căni fasole neagră
1 cană quinoa
caşcaval ras
pătrunjel mărunţit
1 ceapă
1 ou
1 morcov ras
zeamă de lămâie
sare, piper
griş

După ce fasolea şi quinoa se fierb, se pasează la blender şi apoi se modelează burgeri care se coc la cuptor 40 min. Am folosit şi ketchup la burgerii vegetali.

Dacă vă plac, mai poftiţi :)

Ce filme am mai văzut

Abraham Lincoln: Vampire Hunter 

Un film de ficţiune, cu o personalitate istorică şi cu mulţi vampiri. Acţiunea se petrece în preajma războiului Nord/Sud şi îl are în prim plan pe Abraham Lincoln, avocat ziua şi ucigaş de vampiri noaptea.Totul pe fondul istoric al războiului. Efectele speciale bune, cam sângeros pe alocuri şi uneori tras de păr.

 Fright Night

 Tot un film cu vampiri, dar diferit de cel anterior. Acţiunea se petrece în zilele noastre şi ca stil aduce puţin cu Disturbia, un thriller/adventure cu adolescenţi. Colin Farrell nu este un vampir romantic, ca în Twilight, ci unul de speriat şi de temut, care pozează în vecinul perfect şi despre care nimeni nu ştie cu ce se ocupă. Asta până să dispară pe rând adolescenţii din micul orăşel din deşert. Filmul are suspans, un umor negru şi un fel de handbook Cum să te aperi de un vampir? Bine..şi îl mai are pe Colin Farrel de care nu ştii dacă să te fereşti sau să-l placi pentru farmecul lui sinistru de vampir.

 

 Mirror Mirror

 O variantă umoristică la povestea clasică Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici. Cu Julia Roberts în rolul reginei rele, şi Lily Collins (fiica lui Phil Collins) în rolul lui Snow White. Filmul păstrează cadrul general al poveştii, cu valenţele proprii care sunt bine integrate în peisaj. Merită văzut pentru decoruri, costume şi efecte vizuale excepţionale.

 

Prometheus

Despre Prometheus s-au spus multe, şi multe au rămas nespuse. Un fel de Matrix la vremea lui, pe care trebuie să-l vezi de mai multe ori ca să începi să înţelegi despre ce e vorba. Un grup de cercetători (nu britanici) ajung pe o altă planetă, în căutarea unui răspuns la întrebarea Cine a creat rasa umană? Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, lucrurile degenereză, misiunea eşuează, şi în final avem un preview la monstruleţul din Alien.

 

Voi ce-aţi mai văzut?

 

 

Rolul patternului familial în alegerea partenerului de cuplu

Am vorbit de multe ori despre ce am moştenit de la părinţi şi în ce fel noi am preluat anumite trăsături de caracter sau comportamente de la ei. Am descoperit o teză de doctorat foarte interesantă despre Rolul patternului familial în alegerea partenerului de cuplu de George Gojar.

Mai jos este un extras din rezumatul tezei pe care îl puteţi citi integral aici.

Modul cum şi-a perceput părinţii o persoană în diferite perioade ale vieţii, perioada copilăriei rămâne cea mai importantă pentru fixarea unor pattern-uri atitudinale, comportamentale şi emoţionale, pattern-uri ce vor influenţa major atitudinea în relaţia de cuplu. Copilul care nu apreciază modelul parental (afectiv-cognitiv-atitudinal) îşi alege modelul din proximitatea mediului relaţional. Nemulţumirea faţă de modelul parental distorsionează capacitatea de apreciere a celorlaltor modele prin supradimensionare. Astfel că bunicii, de exemplu, pot fi investiţi de copii cu atribute ce nu le aparţin în totalitate. Ele pot exista, dar nu la dimensiunile pe care copiii le atribuie acestora. La o privire mai atentă vom observa că atributele supradimensionate ale bunicilor, ce pot deveni modele pentru copii mai târziu în viaţă, reprezintă în cea mai mare parte acele atribute parentale pe care nu le-a apreciat, dar sub aspect invers.

Dacă analizăm structura modelelor preluate de copii şi utilizarea lor în viaţa de adult vom constata că acestea au o legătură directă cu modelele parentale, indiferent dacă acestea au fost apreciate sau nu, acceptate sau contestate, asimilate sau excluse. Mai mult, cu cât modelele parentale sunt mai contestate, cu atât ele devin mai influente pentru copii. Această influenţă negativă a pattern-urilor relaţionale parentale contestate creează o presiune faţă de copil cu repercusiuni directe asupra imaginii de sine, solicitând-ul pe acesta să ia o atitudine reparatorie. Dat fiind, pe de o parte, poziţia relaţiei de autoritate părinte-copil, mai ales la familiile disfuncţionale şi capacitatea cognitivă-rezolutivă redusă a copilului pe de altă parte, acesta este destul de limitat în posibilitatea de schimba ceea ce îl nemulţumeşte. Această limitare nu îi stagnează posibilitatea de a lua o atitudine, dimpotrivă, neputinţa resimţită o va transforma prin compensare sau supracompensare în anumite cazuri într-o armă imbatabilă.

Comportamentele ce suprasolicită atenţia, dorinţa de putere, răzbunarea sau retragerea prin neputinţă sau simptom sunt mecanisme ce solicită schimbarea comportamentului parental. În cele mai multe cazuri, copilul dă greş pentru că aceste comportamente inadecvate generează un grad mai mare de rigiditate al atitudinii parentale. Prin urmare, cele două entităţi, părinţi şi copii, se izolează, devenind egocentrice, diminuând astfel capacitatea lor prin ignorare, detaşare sau negare totală a modelului parental. În aceeaşi situaţie se poate afla şi părintele care poate aborda un comportament asemănător sau agresiv, degenerând nu de puţine ori şi în violenţă fizică, cea psihologică fiind deja prezentă. Această criză se poate adânci în perioada imediat următoare copilăriei, în pubertate şi adolescenţă. Cum toate comportamentele au un scop, conform principiului teleologic, ignorarea, indiferenţa copilului faţă de propriii părinţi şi atitudinea agresivă a acestora nu este nicidecum neintenţionată. Se conturează astfel, o luptă pentru putere, mai mult sau mai puţin conştientizată. Se folosesc cele mai neconstructive strategii pentru câştigarea „supremaţiei”. Părinţii, afectaţi în aceeaşi măsură ca şi copilul, măresc presiunea asupra acestuia prin atitudini critice, defăimătoare, negându-i până şi calităţile de care sunt conştienţi că le are. Se aduc, prin comparaţie, modelele cele pozitive ale celor din jur, ale unui frate mai mic sau mai mare, ale vecinilor, copiii rudelor sau colegii de clasă. Dintr-o dată, părinţii devin convinşi că toţi cei din jurul copilului sunt exemple de urmat şi nu numai.

Aceste exemple sunt în opinia părinţilor în totalitate mai bune, însă se constată că această percepţie este legată de momentul de disperare la care au ajuns datorită nemulţumirii acute faţă de copil. Sursa nemulţumirii acestora poate fi găsită în însăşi nemulţumirea lor faţă de sine, faţă de realizările pe care şi le-ar fi dorit să le împlinească, faţă de visele năruite sau realizate numai parţial etc. În momentul în care comportamentele „bune” ale celor din jur sunt exprimate în acţiuni, se observă că părinţii aduc în discuţie doar acele atitudini ce nu îi convin copilului şi ar dori să le schimbe. Sunt situaţii când este de ajuns ca o singură atitudine a copilului să fie neconformă cu aşteptarea părinţilor, pentru ca aceştia să conteste copilul în totalitate, să-l nege cu vehemenţă, să-l excludă din familie verbal şi nu numai şi să folosească atitudini descalificante pentru orice părinte.

Condamnăm destul de uşor aceşti părinţi atribuindu-le maximum de vină şi dezonoare parentală, când de fapt în spatele acestor comportamente agresive, descurajante şi uneori infantile găsim o victimă. Dacă un copil poate fi victima agresivităţii părinţilor, sub toate manifestările ei, aceştia din urmă sunt victime cu adevărat, sunt victimele propriilor vieţi eşuate. Iar ca tabloul deznădejdii să fie complet, observă că mai sunt şi „sprijiniţi” de propriul copil care în viziunea lor nu este suficient de bun pentru a putea scoate, cu mâinile lui, castanele din foc, un foc ce reprezintă suferinţa nevrotică a acestora. Chiar dacă pare paradoxal, aceşti părinţi sunt bine intenţionaţi. Dorinţa lor de a-şi vedea copilul „cu-o treaptă mai domn” cum spune Adrian Păunescu într-o poezie de-a sa, însă „orbiţi” fiind de nevoia de control şi pretenţii exagerate, recurg la metode neadecvate şi comportamente ce pot atinge uneori limita patologicului. Scopul lor conştient este bine intenţionat, realizarea copilului, însă cel neconştient trădează interesul personal. Nici acest interes personal nu ar fi de condamnat dacă el nu ar prima şi s-ar impune fără să se ţină cont şi de interesul copilului, dacă nu prioritar, măcar în aceeaşi măsură. Este interesant cum dorim să intervenim şi să schimbăm viaţa unei persoane fără ca măcar să o invităm să participe, câtuşi de puţin, la construcţia propriei vieţi.