Mini-vacanţă

Săptămâna aceasta vor lipsi postările. Pleacă în vacaţă şi nu-şi iau laptopul cu ele. Ne auzim săptămâna viitoare cu idei noi şi forţe proaspete!

Eroul de criză

E crizăăăăăăăă!!!!!!!!!!!!

Ce faceţi când auziţi cuvântul criză? Intraţi în panică? Sunteţi speriaţi? E foarte posibil ca numai cuvântul în sine să producă un disconfort, nu mai zic de a trece efectiv prin asta. 

Ce este o criză defapt? Dexul zice că este o tensiune, un moment de grea încercare, un zbucium.

Cine ar vrea să treacă prin aşa ceva? Cine ar vrea să fie tensionat? Să se zbuciume?  Să treacă printr-un moment de grea încercare? Poate Făt-Frumos, Harap-Alb sau Prâslea. Ăştia căutau încercări grele. Cred că le plăcea mult să se zbuciume... Deşi...dacă stai bine să te gândeşti, cam toţi eroii din poveşti plecau la grele încercări. Să-l omoare pe zmeu, să salveze fata de împărat, să caute o salată...mă rog...fiecare după gust!

Deci eroilor le plac crizele bag eu seama... Şi nouă ne place să citim poveşti despre eroi care trec prin crize. Nu cred că aţi citit vreodată o poveste despre un eou care stătea acasă şi ara câmpul, sau o eroină care făcea plăcinte. Nu.... trebuia să fie cineva interesant. Care să-şi depăşească limitele, care să se aventureze într-un quest imposibil. Şi culmea e că nu erau eroi când plecau la drum. Erau oameni obişnuiţi. Dar povestea îi făcea eroi. De ce ne plac poveştile astea? Ne place aventura? Ne place zmeul? Ne place eroul? Ne place sfârşitul cu happy-end? 

Sau poate ne place criza. Şi felul cum eroul reuşeşte să o depăşească de fiecare dată. Ieşirea dintr-o situaţie aparent fără scăpare. Lupta cu greutăţile, cu lipsa de susţinere a celorlalţi, cu destinul, cu moartea.... Cum reuşesc eroii să facă asta?

Păi eu aş zice că se aruncă înainte în criză. Au mereu opţiunea de a se întoarce, de a abandona. Şi totuşi nu fac asta. Se mişcă în continuare. Ba chiar se mişcă foarte repede. Se mişcă în spaţii noi, unde nu au mai fost. Cunosc pe parcurs alte personaje pe care nu uită să le ajute. Când un drum e blocat, caută altul. Cer ajutorul. Nu uită care e scopul călătoriei lor. Visează, au încredere, comunică, îi motivează şi pe alţii, învaţă în permanenţă să se adapteze şi câte şi mai câte.... Fiecare dintre voi a citit destule poveşti la viaţa lui, încât să cunoască suficienţi eroi şi suficiente crize... Cred că suntem experţi în ieşiri din criză!

Ar mai face personajul nostru toate astea dacă n-ar trece printr-o criză? Dacă ar sta acasă la ferma lui? S-ar mai mobiliza să îşi depăşească în vreun fel limitele? Ar mai ajunge erou? Ar mai afla că este capabil de atât de multe lucruri? Am mai vorbi acum despre el? 

Oricât de neagră pare situaţia, o fi şi criza asta bună la ceva!  Sugestii?

La Caperucita Roja

Sau, mai bine zis...Scufiţa Roşie. Am fost la o serbare de sfârşit de an şcolar, un fel de concurs de teatru pentru copiii care învaţă la şcoli cu predare în spaniolă. E incredibil ce actori înnăscuţi sunt! Cu cât mai mici, cu atât îşi intră mai bine în rol. Am asistat la 4 piese, jucate de copii între clasele a 3-a şi a 6-a. Evident, replicile celor mai mititei erau mai scurte şi mai puţine. La clasa a 6-a nu se mai jucau numai piese pentru copii, ci telenovele moderne (cine înşeală pe cine, convorbiri nocturne la mobil despre băieţi, drame, despărţiri, combinatozauri...tot tacâmul). Actorii cam intimidaţi, vorbeau încet, decoruri lipsă...mmm...aţipisem la un moment dat.

 

Se termină în final şi încep  părinţii să se înghesuie pe scenă să pregătească următoarea piesă. Fotoliu, masă, scaune, flori din hârtie (Origami), cadru de uşă cu perete încorporat, copaci (umani - mici actori), iepuraşi deghizaţi care îşi intraseră aşa bine în rol încât începuseră să ronţăie morcovii din decor....Ehee....M-am trezit brusc. 

Şi începe....cu o bunicuţă cu şorţuleţ şi bonetă, cu ochelari pe nas, care mergea tremurând din încheieturi sprijinindu-se într-un baston spre nepoţica ei.... Se pare că era ziua Scufiţei Roşii şi bunicuţa îi făcea cadou o pelerină (eu nu îmi mai aduceam aminte partea asta ). După care bunicuţa pleacă la casa din pădure şi se culcă pe fotoliu (îmi era teamă la un moment dat că o să adoarmă când sună lupul la uşă)! Buuuun....Scufiţa pleacă prin pădure cu un coşuleţ, sărind zglobie, copacii îşi fac datoria şi o avertizează că e un lup prin preajmă....dar ea nu şi nu că se duce la bunicuţa... Replici spuse tare, cu intonaţie şi joc scenic perfect! Iepuraşii erau în mare formă! După care...ce să vezi....? De după un copac iese lupuşorul (un scuuuuuuuuuuump) cu un costum gri cu blăniţă, cu cap de lup autentic, şi 2 dinţi din faţă în creştere! Se conversează cu Scufiţa, află că bunicuţa e singură acasă şi fuge să o mănânce. Bate la uşă, o trezeşte pe biata bunicuţă bolnavă şi sare pe ea. Bunicuţa cade artistic după fotoliu (mi-era teamă să nu cadă pe scarile care coborau la parter, dar a scăpat) şi lupuşorul se deghizează aşteptând-o pe aia mică şi roşie. Coloană sonoră din Hitchcock în timpul omorului (foarte realist). Scufiţa nu întârzie să apară şi sa-i pună întrebările ştiute cu ochii, urechile, dinţii. Doar că lupul nu reuşeşte să o mănânce pentru că apar 2 vânători care îl arestează şi îi pun cătuşele. Bunicuţa se trezeşte şi toată lumea e fericită.....

 

 Cu părere de rău, pe lupuşor nu am mai putut să-l pozez căci eram prea ocupată să mă ridic de pe jos de la atâta râs! Piesă de clasa a 3-a care a luat mai toate premiile (piesă, actori, decoruri, costume) - Oscar nu glumă! 

La mai multe piese copii!

My own...My precious....

Mi-au plăcut mereu jocurile. De la cărţile-joc pe tema Lord of the Rings pe care ni le citea Dan când eram la şcoala primară la ziua mea de naştere, la Monopoly, Scrabble, President şi Citadels. Tot lui Dan îi mulţumesc şi pentru acesta din urmă, pe care - fiind un joc de cărţi şi noi fiind în facultate şi fără nici un ban- l-am fotocopiat color si apoi ţiplat şi decupat. În locul bănuţilor foloseam beţe de chibrit (foarte bună alternativă).

Câţiva ani mai târziu, căutând pe net un furnizor de boardgames am descoperit Cutia de la Cluj, care mi-a făcut rost de Lord of the Rings - boardgame (pasiune nu glumă) şi Carcassonne. Am schimbat apoi furnizorul cu Boardgames din Bucureşti cu care am continuat lista de jocuri achiziţionate. Thief of Baghdad a avut un real succes pentru joc de 4, la fel şi Ticket to ride-card game. Prophecy e un joc superb de character building dar de durată, în schimb Mr. Jack este smart and quick. Saboteur este de asemenea un deliciu pentru serile când ne strângem în număr mai mare şi ne urmărim care e sabotor şi care pitic adevărat. Pentru mulţi prieteni am mai încercat  Werewolves şi Buzz It. Şi multe altele....noua achiziţie, un cadou de fapt, este Pandemic pe care nu am reuşit încă să-l deschidem dar urmează. Cu totul, ar fi cam 15 jocuri personale, toate deosebite!

Pentru mine jocurile de societate înseamnă... socializare, distracţie, un motiv ca să te întâlneşti cu prietenii, o activitate pe care o poţi face la fel de bine în 2 cât şi în 12, o alternativă la jocurile pe calculator solitare, un mijloc de a-ţi petrece timpul când afară plouă sau n-ai chef de ieşit din casă, un mod de recreare, o competiţie care nu degenerează.

BoardGamesBlog a venit cu un concept inedit - jocuri la ceainărie, ceea ce mie îmi place maxim (am spus!). E un loc unde te simţi ca acasă, între prieteni (vechi şi noi), unde poţi să încerci şi alte jocuri pe care poate nu vrei neapărat să le cumperi,  unde poţi da frâu liber copilului din tine! E adevărat ca blogul lor e o adevărată bibliotecă online pentru toţi pasionaţii, dar eu tot la ceainărie mă gandesc...

Până pe 5 iulie puteţi trimite povestea voastră celor de la BoardGamesBlog pentru a intra în concursul aniversar de 2 ani! Puteţi câştiga unul dintre cele 3 jocuri ale lor! Baftă!

Big Bang-ul comunicării

Am remarcat că majoritatea cititorilor se identifică cel mai mult cu partea lor de Copil. Partea de Părinte rămâne un mister şi o provocare pentru mine să o explic mai bine. Adultul din noi o să beneficieze de serialul cu extraterestrul, ceea ce mă lasă cu dilema: cum să fac să vă conştientizez de Părintele din voi?

Deja m-aţi pierdut? Am dat-o în diverse? Bine...vă dau un mic indiciu despre sensul întregului serial Părinte/Adult/Copil.... E o teorie a Comunicării a lui Eric Berne. Pe care dacă o înţelegeţi, o să vă ajute la o mai bună relaţionare.

Mda....booooring.....ce vrea şi fata asta de la noi cu Comunicarea? Noi nu avem nevoie să ne înveţe nimeni ce şi cum. Noi ştim să comunicăm  perfect cu toată lumea care ne interesează şi dacă nu comunicăm este pentru că nu vrem, nu pentru că nu ştim cum... 

Toţi nu fac decât să dea indicaţii. Fă aia, fă ailaltă. Aia nu e bine, aia trebuie schimbată, tu trebuie să fi mereu flexibil, să te adaptezi, să înveţi. Şi ei ce fac? Dau cu gura... fură cât pot, mint pe toată lumea şi au pretenţii. Să le faceţi voi mă... Să vă descurcaţi voi cu salariul ăsta, cu ratele mele la bancă! Să mănânce din ce le rămâne după ce au plătit toate creditele, i-au ajutat pe părinţi cu bani, au plătit meditaţiile copiilor şi grădiniţa de stat (la care cotizezi ca la particular). Să îşi facă ei timp să stea peste program la muncă şi pe copiii care ţipă că vor activităţi extraşcolare, să îi ducă de mână cine o ştii... 

Lumea asta pur şi simplu nu înţelege... Nu e vorba de copii aici. E vorba de tot... E vorba că nu mai există respect pentru nimic, toţi îşi bagă picioarele... pe nimeni nu interesează. Nici la serviciu, chiar dacă încerci să faci ceva bun, pur şi simplu nu te susţine nimeni, toţi suferă de blazare... Şi vin apoi să-ţi spună ce să faci, ca şi cînd tu eşti tâmpitul clasei! Vorba aia: Drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune... Staţi acasă la voi cu ideile voastre şi lăsaţi-mă pe mine în pace! Toţi cocalarii, toate piţipoancele care ajung la putere şi ne conduc nouă vieţile! Îşi bat joc de tot ce e bun şi distrug valorile în care credem!

M-am săturat! M-am săturat de ţara asta de proşti, de mizerii, de muncă multă pe bani puţini, de condiţii medicale jalnice, de şpăgi, de poluare, de preţurile mai mari ca peste tot în Europa, de traficul infect din Bucureşti, de incultură, de TOT!!!

Dar stau...ce să fac? Şi mai înghit...până îmi găsesc ceva mai bun de muncă în afară...Stau şi lupt! O fac pentru copiii pe îi am şi pentru ăia care o să vină, că singuri nu o să se descurce. Le trebuie cineva puternic care să-i ajute!

Cam ăştia sunt părinţii din noi... la fiecare sunt alte voci, alte prejudecăţi, alte concepţii despre viaţă, alte nemulţumiri, alte teorii Big Bang şi alţi copii de salvat. Şi toate vocile astea seamănă surprinzător de mult cu vocile celor care ne-au crescut!

Vocile pe care le auziţi şi le percepeţi ca fiind ale voastre ce spun?

Femei pe Mătăsari

Aveți planuri de weekend? Dacă sunteți în București și nu știați ce să faceți, vă dau eu o idee.

Weekendul acesta pe strada Mătăsari are loc un festival. Se numește Femei pe Mătăsari și timp de 3 zile doritorii vor putea participa la diverse workshopuri legate de tema Femeii, va fi un târg de handmade, balet de stradă, fotbal în stradă, prezentări de modă, expoziție foto cu Alex Gâlmeanu.

Vor fi prezente mai multe ONG-uri, printre care două dragi mie: VeloBello (femei artiste și bicicliste pe Mătăsari) și Asociația pentru protecția animalelor Robi.

Mai multe detalii găsiți pe linkul de mai jos.

http://lifestyle.ele.ro/Timpul-liber/Descopera-lumea/Haideti-la-festivalul-Femei-pe-Matasari-_--a12461.html

Haideți la o plimbare și poate o poză frumoasă cu Bucureștiul nostru!

A fi sau a nu fi... Părinte

Vă întrebam acum o săptămană... Ce ați învăţat de la părinţi? Adică... v-aţi gândit vreodată la voi cum păreţi atunci când criticaţi pe cineva? Sau atunci când cocoloşiţi sau ajutaţi pe cineva? Sunt chestii pe care le recunoaşteţi la un părinte? V-aţi gândit vreodată că, în felul vostru propriu şi original în multe momente sunteţi ca nişte părinţi?

Hai să luam ca exemplu mediul profesional. Şi pe şeful vostru. Mereu critic, mereu nemulţumit, mereu îngrijorat, ca un părinte care îşi ceartă copiii că nu au învăţat bine la şcoală şi au luat note mici. Hai să ne gândim la cum aţi fi/ sunteţi voi ca şefi. Cum v-aţi comporta voi dacă cei din subordine ar face greşeli? Vi s-ar tăia picioarele la gândul că veţi fi traşi la răspundere pentru ce fac oamenii voştri? I-aţi pune la zid şi i-aţi penaliza? I-aţi înţelege pentru că se poate întămpla oricui şi i-aţi ajuta să corecteze? V-aţi impune autoritatea?

Dar acasă sau cu prietenii cum e? Comentaţi ce fac unii sau alţii? Îi judecaţi? Vă gândiţi că voi nu aţi face la fel în locul lor? Sau că le-ar fi mai bine dacă ar lua anumite decizii? Îi credeţi uneori neajutoraţi? Sau când întâlniți pe cineva cu un stil de viața diferit de al vostru, îl bârfiți, faceți mișto sau îl ironizați?

În preocuparea asta constantă de gândi cât mai bine şi mai corect, puteţi să vă opriţi puţin?  Să vă uitaţi la voi înşivă cu ochi de critic şi să vă daţi seama în ce fel vă purtaţi voi ca nişte părinţi?

Dacă de mâine nu aţi putea să vă comportaţi decât ca un părinte, cum ar fi părintele acesta?

Update - comentarii

Din motive de creştere a satisfacţiei vizitatorilor blogului, am îmbunătăţit sistemul de comentare la postări. Acum aveţi posibilitatea de a comenta cu un nume de user (fără implicitul Anonim), indiferent dacă aveţi cont de Wordpress sau alt blog. Este suficient sa scrieţi o adresă de email şi orice nume de user doriţi. Pentru bloggeri e şi mai simplu să comenteze direct cu adresa lor de blog. Puteţi da like la comentarii, le puteţi urmări evoluţia pe mail şi multe altele. Comentariile voastre intră automat în sistem de moderare, după care sunt publicate. Comentariile făcute în sistemul vechi le puteţi vedea cumulat în partea de jos-stânga a paginii.

Vă aştept la comentat!

Colegul meu extraterestru

Voi aţi auzit că a apărut o creatură nouă în lanţul trofic?  E foarte periculoasă şi rară în acelaşi timp. Trebuie să fiţi foarte atenţi pentru că se deghizează în oameni...

Cică se numeşte Adult. Eu  mult timp nu am crezut că există. Adică... toţi semanau cu mine aşa... păreau normali. Până de curând...De când ne-a venit un coleg nou la serviciu. Mi s-a parut mie că e ceva suspect la el...

Cum m-am prins că nu e uman? Păi în primul rând l-am urmărit toţi din birou să fim siguri cu cine avem de-a face. În prima zi de exemplu s-a ridicat de pe scaun de 2 ori. O dată să meargă la şuşu (s-a dus nea Ţiţel după el să îl verifice), şi încă o dată când şi-a luat bicicleta  (hi hi hi :)) şi a ieşit pe uşă la ora 17. Auzi şi tu....ora 17.  Săracul nea Ţiţel a adormit pe scaun aşteptându-l pe individ sa mai plece şi el pe la casa lui. Mă rog...i-am dat circumstanţe atenunate...deh...prima lui zi, trebuie să facă şi el impresie. Cred că îi tremura buza după o ţigară, dar ne-am găndit că în următoarea zi îi trec emoţiile şi vine cu noi să socializeze. 

Când...ce să vezi? A doua zi, când am ajuns eu la 10, Extraterestrul venise deja şi era la el la birou. Se făcea că scrie acolo de zor. Am încercat să fac o glumă cu el, ăsta nimic, era băgat acolo în calculator. 

La 11 am făcut şi eu o pauză binemeritată şi am iesit la o ţigară cu băieţii. I-am mai dat o şansă lui E.T. şi l-am chemat şi pe el. Ne-a minţit şi azi că el nu fumează....mi-am zis că îl mai lasăm un pic să se dea pe brazdă şi poate poate... 

La 12 când am ieşit să mâncăm în oraş, i-am zis şi lui că rezervasem o masă, dar şi-a scos sandwich-ul şi sticla de ceai (CE AAAAAAAAI?????) şi ne-a refuzat că vezi Doamne...el are foarte mult de lucru... Bulshiiiitttt! Parcă noi nu ştim că aici în firmă nu lucrează nimeni şi merg oricum lucrurile de la sine...

La 15 când ne-am întors, Spock ăsta...se ridicase în sfârşit de pe scaun şi tocmai ieşea din biroul şefului cu nişte dosare în mână... Păreau foarte amuzaţi nush de ce, dar atunci cand am trecut prin dreptul lor, şefu s-a schimbat brusc la faţă şi arătând spre mine a început să îi zică lui Godzilla: Tu să nu te iei după papagalul ăsta care nu mi-a adus nici acum raportul pe aprilie! Păi e abia iunieeeee....a înnebunit?? Da...şi la 16 când am rupt uşa azi, King Kong a mai rămas...Că are ceva de terminat urgent! Urgent la ora 16 când azi e zi de meci?????? Clar e extraterestru!

De mâine mi-am propus să văd exact ce coace el acolo la calculator şi ce calmante i-a pus lui şefu în cafea...

Rezultate sondaj

Iniţial, când am creat sondajul,  aveam clar definit in minte un singur răspuns la întrebare. Şi asta pentru că el mă provocase pe mine de-a lungul timpului. Pe parcursul săptămânii, urmărind ce răspundeţi voi, am avut surpriza să constat că rezultatele au fost echilibrate. Cu alte cuvinte, pentru aproximativ acelaşi număr de persoane, fiecare dintre afirmaţiile sondajului avea o semnificaţie.

Şi am stat să mă întreb: oare în anumite momente din viaţa noastră, nu ne provoacă lucruri diferite? Ce dacă mie mi se părea clară varianta a, sau b, sau c? Contează ce vi se pare vouă. Şi atunci cand pentru voi asta ridică un semnal de alarmă....să nu intraţi în joc. Cel mai important lucru e să fiţi conştienţi. Să vedeţi semnalul de alarmă si să vă puneţi întrebări de lămurire.

Cel din faţa mea chiar are nevoie de ajutorul meu? Sau... sunt eu responsabil de alegerile pe care el le face? Cât de mult mă identific eu cu problema lui, astfel încât să mă provoace să intru în joc? Şi în plus, îmi dau seama care sunt persoanele constante din viaţa mea care ma sug de energie şi pe care oricât încerc, nu văd să le fi ajutat cu ceva?  Realizez că nu le-am făcut nici un bine simpatizând cu ele? Vreau să continuu să mă joc cu ele? Sau vreau să-mi văd de viaţa mea şi de propriile mele probleme?

Ştiţi zicala aceea: Cu ce îl ajuţi pe un om mai mult? Dându-i un peşte? Sau învăţându-l să pescuiască?

Next week

Weekend prelungit placut si ne auzim saptamana viitoare cu articole noi si cu diacritice :)

Pana atunci, nu uitati sa bagati un vot in partea din dreapta a paginii la sondajul cu jocul.

Copii sub acoperire

Recunosc... am mintit in postul precedent.

Nu suntem niste adulti. Suntem niste copii sub acoperire. Suntem adulti doar pentru ca legea zice ca avem voie sa cumparam bautura si tigari, si pentru ca avem dreptul de a conduce masini si a ne casatori.

 

Dar acum...pe bune...cine a decis ca trebuie sa fim adulti?  Astia nu-s normali la cap? Sa renuntam la tot ce ne place mai mult? Si asa... fara nici un avertisment, nimic? Sa fim brusc ca mama sau tata? Ei sunt adulti, nu noi! Si ce daca am implinit 18 ani? Cu ce suntem mai destepti fata de ieri? Sau mai descurcareti? Sau mai curajosi? Si ce daca la varsta asta ai nostri erau parinti? Teapa lor! Cine i-a pus?

Ei lasa...ca le aratam noi lor... Ii lovim unde ii doare... Ii pacalim ca suntem adulti, si profitam de asta ca sa facem chestii interzise pana acum!

Conducem masini adevarateeeeeeee!!! Ne culcam tarziu numai pentru ca putem, mancam de cate ori vrem la Mc'D, bem cata Cola vrem. Ne luam muuuuuuuuuulte haineeeeeeeeee!!! Mergem in cluburi si bem pana cadem lati!!!!  Fumam ce vrem, unde vrem si  nu ne mai ascundem in spatele scolii sau la toaleta. Iesim cu cine vrem si facem ce vrem (dar stim ce facem) si nu mai trebuie sa dam nici o explicatie pentru factura de telefon mobil. Injuram cat vrem si nu mai are nimeni tupeu sa ne spuna ca trebuie sa respectam anumite reguli doar pentru ca impartim acelasi acoperis! Acum suntem pe cont propriu si daca mai comenteaza mult, ne mutam de acasa si o sa vada ei atunci...

Auzi?... Dar cu banii cum facem? Ca astia batrani nu vor sa mai sara cu nimic acum... Cica trebuie ne platim factura de mobil.  Si sa mancam in oras din banii nostri daca nu ne place mancarea lor. Si sa ne luam haine tot noi...si daca iesim in club ne priveste, ca ei nu ne dau un sfant... Si sa ne platim si facultatea ca n-am invatat bine sa intram la buget. Si bani de benzina? Noi ce ne facem?

Adica ce?... Trebuie sa ne si angajam acum?  Nu le ajunge ca am facut scoala asta numai de dragul lor? Cand ne linistim si noi? Cand luam vacanta?

Ei...lasa ca ne descurcam! Facem ca ceilalti... 

Ne luam un job si ne facem ca muncim, in asta suntem experti! Poate..cine stie...ajunge sa ne placa ceva acolo. Pana la urma cu scoala n-a fost la fel? Am urat-o in primii ani, dar pana la urma ne-a placut sa facem misto de profi, sa mergem in excursii, ne-a placut chiar sa luam cate un 10 din cand in cand...De coronita nu mai zic...era tare bine acolo sus pe podium...

Cu sefu asta nu stiu cum o sa ne descurcam, ca tipa mereu ca un copil rafatat cand nu intra bani si se pune cu japca pe noi sa muncim... Si zice de noi ca suntem imaturi... Grow uuuuuuuup!!

Baaaai....sa inchid repede postarea ca vine sefu si daca ma prinde pe net mi-a taiat ziua de salariu si atunci ciu-ciu mers la munte in weekend !!!! 

Lasa ca de saptamana viitoare ma fac eu mare si o sa ii para lui rau!

Mai sunteti copii?

Probabil ca nu. Probabil ca pana la varsta asta, ne-am maturizat cu totii. 

Stim sa ne descurcam in orice situatie, nu mai plangem cand ne lovim fizic, sau cand ni se intampla ceva dureros. Nu ne mai jucam cu papusi sau masinute, nu ne mai luam la bataie, nu ne mai tragem de par din orice. Nu ne suparam cand ni se iau jucariile, nu ne imbufnam cand cineva ne critica, nu tipam in public. Nu facem pipi la copac cand nu gasim o toaleta, nu ne razbunam pe cine nu ne face pe plac. Nu ne dam cu fundul de pamant cand nu putem avea ce ne dorim, nu ii param pe colegii neintelegatori lui tata sau mama, si nu ne asteptam ca altii sa ne rezolve problemele. Nu ne dam bolnavi cand n-avem chef sa lucram, si nici nu spunem ca ne-a mancat cainele tema cand n-am terminat proiectele la timp. Nu ne maimutarim si nu imitam animale sau personaje de desene animate. Nu acceptam sa-si bata nimeni joc de noi si apoi sa plangem ca ne-a facut sa ne simtim prost. Nu mai vrem sa adoptam toate animalele fara stapan de pe strada, si nici nu mai visam sa fim astronauti, vedete, doctori, avocati. Nu mai credem in povesti, basme cu Fat Frumos si Ileana Cosanzeana, si nici in tot ce vedem la televizor. Nu ne mai e frica de intuneric si nici de straini care pot sa ne fure daca le deschidem usa. Nu mai facem baloane din guma si nici nu ne trezim speriati noaptea din cauza unui vis urat. Nu mancam orice, oricand, doar ca sa ne tina de foame si apoi sa fugim la joaca. Nu facem curat in camera indesand gunoaiele sub pat unde nu le vede nimeni.

NU.....

Noi suntem ADULTI acum! 


Avem niste metode mult mai bune de a-i pacali pe ceilalti ca ne-am maturizat...

Copilul din voi cum face fata vietii de adult?

Ce am invatat de la parinti?

V-ati trezit vreodata vorbind ca mama sau tata? Sau gandind ca ei?

Cat de des vi se spune: Parca ai fi maica-ta la faza asta? sau: Ai ras exact ca taica-tu?

De obicei cand ni se spune asta, ne uitam cel putin mirati si pur si simplu refuzam sa acceptam. Rareori vedem vreo asemanare.


Mai ales ca sunt si cazuri in care facem tot ce putem sa NU semanam cu parintii.

Cat de des va ganditi dupa o contradictie cu ai vostri.... eu nu o sa fac niciodata asta (cu variatia: eu nu o sa fac cu copiii mei niciodata asta)?

E logic, nu?

Doar suntem adulti si avem propriile noastre conceptii despre viata, propria experienta, ganduri, idei originale.
 
Suntem unici!

E imposibil sa fi fost influentati de parinti/bunici/cei care ne-au crescut....


Si totusi....

Daca privim obiectiv... ce am invatat de la parinti?

Sondaj

In partea drepta este un sondaj cu cele 3 raspunsuri din postarea de astazi. Astept parerile voastre pana la sfarsitul saptamanii!

La intrebarea " Cu ce te pot ajuta?" care dintre raspunsurile de mai jos invita la joc?

a.  aaa...cu nimic...ziceam si eu asa, ca sunt nemultumit(a) de

b. ....pai uite...ai putea sa faci urmatoarele lucruri....(ca sa-mi rezolvi mie problema)

c. pai uite... ma gandeam ca pentru a-mi rezolva eu singur problema, am nevoie de niste informatii de la tine...

Pot fi raspunsuri multiple.

 Votati in dreapta pentru contorizare, va rog!

Update: Din cauza unor erori la inregistrarea voturilor de azi, am schimbat sistemul de vot, acum ar trebui sa functioneze!

Rezistati tentatiei!

...de a juca, evident!

Poate cel mai dificil este sa-ti dai seama daca cineva te provoaca la un joc, sau chiar iti cere un sfat dezinteresat.

Nu e nimic gresit in a sustine pe cineva in dezvoltarea sa personala, sau intr-o actiune pe care si-a propus-o. Dificil este sa rezisti impulsului de a sari imediat cu sfaturi indiferent de situatie si de a-l considera neajutorat pe cel din fata ta.

NU te grabi sa consideri pe nimeni neajutorat!

De aceea, daca esti nesigur de intentiile celuilalt, poti sa tatonezi terenul, sa vezi ce vrea exact de la tine.

Cu ce pot eu sa te ajut mai precis?

Aceasta este o intrebare de inceput. Ii da persoanei respective sansa de a-si regandi situatia. E o ocazie sa se hotarasca daca iti paseaza tie responsabilitatea rezolvarii problemei sale. Exista cateva variante de raspuns din partea sa:

• aaa...cu nimic...ziceam si eu asa, ca sunt nemultumit(a) de ....

• pai uite...ai putea sa faci urmatoarele lucruri....(ca sa-mi rezolvi mie problema)

• pai uite... ma gandeam ca pentru a-mi rezolva eu singur problema, am nevoie de niste informatii de la tine...

Dintre cele 3, care vi se pare ca este joc si care NU?

Da...dar...! PREMIUL

• Ce au castigat cei doi jucatori?

Initiatorul a castigat: confirmarea faptului ca nimeni nu il poate ajuta.

Al doilea jucator a castigat si el ceva: confirmarea faptului ca nu e in stare sa faca nimic.

 

• In ce sens au castigat?

De fiecare data cand joaca, fiecare dintre jucatori isi reconfirma conceptiile despre viata:

• Initiatorul:  toti ma persecuta, oricate as incerca sa fac nu reusesc din cauza celorlalti, asa ca mai bine nu mai incerc sa fac nimic.

• Al doilea jucator:  daca nu pot sa ajut pe nimeni nici macar cu un sfat, cu atat mai mult nu pot sa ma ajut pe mine.

Pe amandoi, jocul i-a ajutat sa ramana in zona lor de confort (situatii pe care le cunosc si in care se simt foarte relaxati).

De obicei jocurile sunt situatii fara riscuri, in care stii ce o sa se intample, pentru ca le-ai mai jucat!


Personal note: Si eu am jucat jocul Da....dar...! fara sa fiu constienta de acest lucru, si l-am jucat in ambele roluri.

• Ca initiator, nu vroiam decat sa ma plang..., eram chiar enervata pe cei care vroiau sa ma ajute, pentru ca de fapt eu nu vroiam nici o solutie (asta ar fi insemnat un efort din partea mea, acela de a actiona)

• Ca receptor, simpatizam prea mult cu alte persoane deprimate si vroiam sa le dau sfaturi ca sa actioneze ei, si nu eu.

In ambele roluri imi pastram zona de confort: aceea in care ii lasam pe altii sa faca totul si eu stateam la caldurica! 

Ca strategie, pot spune ca ii miroseam de la o posta pe cei care ar fi fost receptivi la joc (genul de oameni foarte saritori, grabnic ajutatori) - They always fall for this!

Voi ati jucat vreodata jocul?


Data viitoare vorbim despre cum sa NU intram in joc.

Weekend placut!

Da...dar...! regulament

• In cati se joaca?

Intai de toate ne trebuie 2 jucatori.

Primul, si initiatorul jocului este el:

Il recunoasteti? E tipul care se plange mereu de cate ceva. Totul ii merge prost, mereu ii pune cineva bete in roate, pentru el totul e lipsit de speranta, nimeni nu il intelege si mai ales...nimeni nu il ajuta!

El lanseaza o invitatie oricui vrea sa se joace cu el. Invitatia lui este:

Acum, un al doilea jucator poate sa-i accepte invitatia si sa se ofere sa-i dea un sfat.

Al doilea jucator a intrat in acest moment in joc.

• Desfasurarea jocului:

  Al doilea jucator muta si ii ofera primul sfat.

Urmeaza mutarea primului jucator, care gaseste un motiv pentru care sfatul primit nu i se potriveste.

Si apoi jocul continua pe acelasi principiu:

• Jucatorul 2 muta

• Jucatorul 1 muta

si tot asa....





                  apoi.....

• Finalul jocului:

 
Al doilea jucator ramane fara solutii....

Si primul jucator castiga!!!!! 

In acest moment primul jucator se intoarce impotriva celui care a vrut sa-l ajute si il acuza (direct sau indirect) de lipsa de pricepere in a-i rezolva problema.
 

Al doilea jucator ramane perplex din cauza reactiei celuilalt si se gandeste ca data viitoare cand cineva ii cere ajutorul sa nu se mai implice...

Desi  daca este un jucator infocat de Da...Dar....! o va face din nou.

Despre premiul castigat o sa vorbim data viitoare.

Da...dar...! - preview

      Ce faceti cand o ruda/un prieten/un coleg este foarte deprimat? Incercati sa-l ajutati? Sau il lasati in durerea lui sa isi revina? Eu de obicei simpatizez cu problemele altora si chiar daca nu stiu cum sa-i ajut... ii ascult si incerc sa le dau un sfat.

Ce se poate intampla insa, atunci cand  ti se cer sfaturi?
                                                       
Exista posibilitatea sa fii provocat sa intri intr-un joc.


La polul opus: ce faceti cand sunteti deprimat? Cereti sfatul unui prieten/coleg/familiei?

Sau incercati sa luati problema in propriile maini si sa gasiti o rezolvare?

Ce se poate intampla insa, atunci cand  ceri sfaturi?
                                                       
Exista posibilitatea sa ii provoci sa intre intr-un joc.

Jocul se cheama: Da....Dar....! (Eric Berne) si in articolul viitor o sa vedem regulile dupa care se joaca.